1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Opiniile exprimate la sfârşitul secolului al XIX- lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt considerate opinii clasice fiind grupate în patru mari categorii, după soluţia pe care o dau la problema domeniului public, respectiv după răspunsul dat la întrebarea „care este criteriul de domenialitate ?”. Din acest punct de vedere au fost formulate în literatura de specialitate mai multe teorii.

            Această teorie a fost susţinută atât de generaţia de la finele secolului al XIX-lea, cât şi de generaţia care s-a afirmat în primul deceniu al secolului al XX-lea, ajungând la maturitate în perioada interbelică.

            La noi, această teorie a fost promovată de Grigore Hamangiu1 fiind axată pe două idei principale: din domeniul public fac parte bunurile care sunt afectate uzului tuturor şi asupra acestor bunuri administraţia nu are un drept de proprietate.

            Această teorie admite existenţa unor bunuri asupra cărora administraţia are un drept de proprietate, în plenitudinea atribuţiilor acesteia, dar bunurile respective formează un alt domeniu - domeniul privat al administraţiei.

            Acestei teorii i s-au adus mai multe critici. Mai întâi, s-a susţinut că este prea restrictivă, deoarece în opinia altor autori , din domeniul public nu fac parte acele bunuri care sunt afectate uzului general (ex. drumurile, pieţele, ţărmul mării) ci şi bunurile care nu au o atare distincţie (ex. cazărmile, armamentul militar, fortăreţele). 

            Pe de altă parte, s-a susţinut că este de neconceput ca asupra bunurilor din domeniul public administraţia să nu aibă drept de proprietate. Pentru aceasta, autorii români susţineau că în mod greşit art. 538 din Codul Civil francez, prevede că domeniul public cuprinde şi bunuri «qui ne sont pas susceptibles d’une propriété privé », dovadă art. 476 Cod Civil român, corespunzător art. 538 Cod Civil francez, nu mai reproduce această dispoziţie.

            Se reiterează teza mai veche după care toate bunurile de pe pământ sunt susceptibile de proprietate privată. După M. Hauriou, unul din criticii teoriei la care ne referim, doar căldura, razele soarelui, aerul, vântul, s-ar putea socoti ca bunuri nesusceptibile de proprietate privată, teză care, de altfel, nu este originală.

            Între autorii care susţin această teorie, există totuşi anumite deosebiri de nuanţă. Ducrocq, de exemplu, apreciază că toate imobilele afectate serviciilor publice fac parte din domeniul privat şi nu din domeniul public, căci afectarea la un serviciu public nu alterează cu nimic caracterul domenial privat al unui imobil.

            Cât priveşte natura dreptului administraţiei de stat (statutului), asupra domeniului public, acest autor este adeptul tezei după care “statul nu are decât paza şi supravegherea asupra acestor bunuri, cu misiunea de a le păstra generaţiilor viitoare. La rândul său, Berthelemy vorbeşte despre un drept al administraţiei asupra domeniului public, deoarece domeniul public este inalienabil, administraţia nu are jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi.

Загрузка...