I.Drept penitenciar.Notiune . Definitie

  Dispoziţiile[1] din Codul penal privitoare la reglementările de bază ale regimului de executare a pedepsei închisorii fac parte din sistemul normelor de drept penal. În măsura în care aceste norme stabilesc anumite reguli privitoare la mijloacele, la modul de executare a pedepselor, ele aparţin dreptului execuţional penal (penitenciar). La momentul apariţiei Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, s-a subliniat şi mai mult autonomizarea problematicii într-o ramură distinctă, denumită de drept execuţional penal (executarea sancţiunii de drept penal). Această ramură de drept a avut diferite denumiri: drept execuţional penal, drept executiv penal şi drept penitenciar.[2] Factorii generali şi de determinare a acestei ramuri de drept sunt:

- existenţa unor relaţii sociale privind executarea sancţiunilor penale;

- interesul pentru perfecţionarea şi justa orientare a activităţii de executare a pedepselor penale, care a determinat lărgirea legislaţiei în domeniu;

- creşterea interesului statului şi a rolului său de a intensifica procesul de reeducare şi reintegrare socială a celor condamnaţi, ceea ce a condus la dezvoltarea şi perfecţionarea normelor de drept execuţional penal;

- diversificarea sancţiunilor penale şi a modalităţilor de executare a pedepsei privative sau neprivative de libertate.

       Profesorul I. Oancea[3] defineşte dreptul execuţional penal ca fiind ramura de drept alcătuită din totalitatea normelor juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor penale, în scopul asigurării unei influenţări educative eficiente a acelor persoane supuse executării, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi al apărării ordinii de drept.

       Obiectul dreptului execuţional penal îl formează relaţiile sociale cu privire la activitatea de executare a pedepselor.

       Domeniul de activitate al dreptului execuţional penal este foarte apropiat decel al dreptului penal, însă nu se identifică, are o existenţă de sine stătătoare. El cuprinde mai multe planuri, după felul sancţiunilor penale: planul pedepselor principale‚ planul pedepselor complementare, planul măsurilor de siguranţă şi planul măsurilor educative. Toate aceste sancţiuni au anumite limite temporare cu început şi sfârşit (începutul executării fiecărei pedepse etc., care ţine până la limita la care se termină executarea fiecărei sancţiuni în parte). Conceptele de bază ale dreptului execuţional penal sunt infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea penală Caracterele dreptului execuţional penal sunt: caracterul unitar, autonom, de drept public şi derivat.

“Foucault, istoric al represiunii, credea ca inchisorile sunt simple reflexe perverse ale puterii statale. Demonizarea dinspre stanga intelectuala a ideii de corectie penala a reusit sa redefineasca pachetul Human Rights din noua Europa.” 

 

 

 

II.Chestiuni prealabile

 

Despre tortură, tratamente inumane şi degradante

         Tortura, tratamentele inumane şi tratamentele degradante sunt unanim condamnate ca încălcări grave ale drepturilor omului în documentele oficiale ale organizaţiilor internaţionale care se ocupă de aceste drepturi civile. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice sau Convenţia împotriva Torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante (cunoscută sub acronimul englezesc CAT – Convention Against Torture) ale ONU, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau Convenţia europeană pentru prevenirea torturii ale Consiliului Europei sunt cele mai cunoscute şi, totodată, obligatorii pentru statele care le-au ratificat. Li se adaugă o serie de alte documente, cum ar fi Regulile de la Beijing (regimul de detenţie, în principal pentru minori) sau Procolul de Istanbul cu ghidurile practice pentru medici respectiv jurişti sau Regulile de bază minimale în penitenciare în varianta ONU şi a Consiliului Europei (foarte asemănătoare) şi multe altele care, chiar dacă nu sunt instrumente cu valoare juridică obligatorie ar trebui să fie aplicate de toate statele democratice sau care se autodefinesc ca atare. Pe lîngă acestea, mai există o multitudine de studii, manuale, rapoarte etc. în domeniu, întocmite de organizaţii naţionale şi internaţionale de drepturile omului sau de experţi independenţi.

România a ratificat toate documentele internaţionale cu caracter obligatoriu amintite mai sus.                     In acest moment, se aşteaptă şi ratificarea unui Protocol opţional la Convenţia ONU împotriva Torturii, pe care România l-a semnat încă din 2002. Intrat în vigoare în 2006 (prin ratificarea de către 20 de state semnatare), Protocolul opţional prevede obligaţia statelor de a constitui mecanisme naţionale de monitorizare a tuturor situaţiilor în care se află persoane private de libertate (potrivit art.4 din protocol, o persoană este privată de libertate dacă nu poate părăsi, când doreşte, locul în care se află, oricare ar fi autoritatea – judiciară, administrativă sau de altă natură care a stabilit măsura. Mecanismele naţionale vor coopera cu Subcomitetul ONU împotriva Torturii, care acţionează pe baza convenţiei.

      Constituţia României interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante iar Codul penal sancţionează tortura cu pedepse privative de libertate între 2 ani şi închisoare pe viaţă iar relele tratamente, între unu şi 5 ani. Definiţia torturii din Codul penal este practic traducerea cuvânt cu cuvânt a definiţiei din Convenţia împotriva Torturii, considerată de majoritatea experţilor drept cea mai cuprinzătoare. Nu lipsesc însă criticile în special cu privire ultimul alineat al definiţiei din CAT care scoate de sub incidenţa torturii suferinţele sau durerea inerente sancţiunilor legale sau ocazionate de acestea. Prin aceasta se dă prioritate legislaţiei interne, ceea ce diluează considerbil substanţa articolului 1 din Convenţie, pentru că, o dată prevăzute pentru că, o dată prevăzute în lege, pedepsele (de pildă biciuirea în public) nu mai pot fi considerate tortură, oricât de dure ar fi şi indiferent de urmări.[4]

 

 

 

 

 

 

Diferenţe între “tortură” şi “rele tratamente”

(tratamente inumane sau degradante)

          Majoritatea definiţiilor din diversele instrumente internaţionale – inclusiv CAT – se referă la provocarea intenţionată de suferinţe sau dureri “puternice” când este vorba de tortură. Este, evident, dificil de stabilit ce înseamnă adjectivul “puternice” pentru că există diferenţe de grad de rezistenţă nu numai între categorii de persoane (minorii sau femeile gravide sunt mai puţin rezistenţi/rezistente) dar chiar între persoane, în funcţie de structura lor fizică şi psihică. Linia de demarcare între tortură şi tratament inuman este deci imprecis trasată.

Clarificările sunt încă aşteptate dar tentative au existat încă din 1969 când Comisia europeană pentru drepturile omului (organism ce a funcţionat ca prim filtru pentru plângerile adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg până la reorganizarea CEDO) a analizat o plângere împotriva Greciei pentru tortură şi rele tratamente. Decizia de admisibilitate stabileşte că tortura presupune şi tratament inuman şi degradant, iar tratamentul inuman este şi degradant. “Noţiunea de tratament inuman acoperă cel puţin acel tratament prin care se provoacă, în mod deliberat, puternice suferinţe fizice sau mentale care, în situaţia respectivă, este nejustificat..... Cuvântul “tortură” este adesea folosit pentru a descrie tratamentul inuman care are un scop, cum ar fi obţinerea de informaţii sau mărturisiri sau pentru a pedepsi, şi, în general, este o agravantă a tratamentului inuman.”

          Un alt element este intenţia (caracterul deliberat) de a cauza suferinţe ce se încadrează la tortură sau tratament inuman. Practic, toate autorităţile din toate statele neagă existenţa intenţiei. Curtea Europeană de la Strasbourg a dat mai multe hotărâri prin care a inversat sarcina probei. De pildă, dacă un reclamant la CEDO a intrat “întreg” într-o secţie de poliţie şi a ieşit cu traume, trebuie ca guvernul reclamat să dea explicaţii plauzibile cu privire la incident. In absenţa explicaţiilor, CEDO consideră că statul reclamat este vinovat de tortură sau tratament inuman (vezi de pildă cazul “Cobzaru v.România” din 2007).

         Un alt aspect reglementat de CEDO se referă la obligaţia autorităţilor din orice stat membru de a face investigaţii în cazurile în care există indicii suficient de clare cu privire la tortură, tratamente inumane sau degradante, chiar dacă victimele nu depun plângeri. (hotărârea CEDO în cazul “Bati şi altii v.Turcia” din 2004).

         Cele de mai sus se referă în principal la investigarea şi sancţionarea celor care au recurs la tortură, tratamente inumane şi degradante, fie direct, fie în urma instigării, fie chiar prin omisiune (de exemplu, neacordarea intenţionată a unor medicamente strict necesare unui arestat/deţinut bolnav).

        La fel de importantă este şi prevenirea comiterii unor astfel de acte. Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi instrumentul ei de aplicare – Comitetul pentru Prevenirea Torturii – se axează pe acest principiu, ceea nu înseamnă că ignoră abuzurile săvârşite. CPT poate vizita oricând, orice loc în care există persoane private de libertate (pe lângă aresturi ale poliţiei, centrele de arest preventiv sau penitenciare, CPT are acces şi în spitale psihiatrice, centre de azilanţi sau pentru alte categorii de străini, închisori militare, centre pentru minorii privaţi de libertate pe baza unor sentinţe judecătoreşti sau a unor măsuri administrative.) CPT face vizite periodice, în toate statele semnatare ale Convenţiei, la anume intervale de timp, şi ad hoc, în funcţie de gravitatea informaţiilor primite din oricare din ţările membre. CPT redactează rapoarte pe fiecare ţară vizitată dar şi rapoarte generale anuale care includ standardele CPT aduse la zi. Chiar dacă CPT are unele limitări “diplomatice” (un raport de ţară este făcut public doar după primirea acceptului guvernului statului respectiv, iar până atunci CPT respectă regula confidenţialităţii; CPT poate cere măsuri imediate şi precise doar în cazuri foarte grave, în rest rezumându-se la recomandări etc.) este neîndois că acest mecanism funcţionează bine şi că multe din măsurile vizând îmbunătăţirea situaţiei persoanelor private de libertate, i se datorează. In plus, Curtea Europeană ţine cont de rapoartele CPT atunci când analizează plângeri cu privire la încălcări ale drepturilor omului în acest domeniu.

       Mai este necesară o precizare: orice încălcare a drepturilor persoanelor private de libertate, poate fi catalogată drept tortură sau tratament inuman sau degradant, dacă este practicată cu intenţia de a provoca suferinţe fizice sau psihice în plus faţă de cele inerente situaţiei legale a acestor persoane. (Exemple: folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare; încătuşarea arestaţilor/deţinuţilor pe durata transferului în spitale din afara sistemului şi pe durata spitalizării; privarea de tratamente şi medicaţie adecvate bolilor.)

Recomandări de ordin practic pentru vizitarea locurilor de deţinere

  1. Trebuie explicat, atât pentru autorităţile locale cât şi pentru persoanele private de libertate, scopul vizitelor, care este de a monitoriza condiţiile de detenţie şi nu de a rezolva sau ajuta la rezolvarea problemelor de natură juridică sau strict personale ori familiale ale persoanelor private de libertate.
  2. Pentru păstrarea imparţialităţii, trebuie evitat orice gest sau atitudine care ar putea fi ulterior exploatate în vederea redactării unor concluzii părtinitoare. (De exemplu: oferta de a trimite deţinuţi la muncă în folos individual, chiar pe baza unui contract legal.)
  3. Este absolut necesară cunoaşterea reglementărilor legale cu privire la sistemele monitorizate (Legea 218/2002 de organizare şi funcţionare a poliţiei, Legea 275/2006 cu privire la executarea pedepselor privative de libertate, Legea drepturilor pacientului nr.46/2003 şi Legea sănătăţii mintale nr.487/2002) precum şi regulamentele de aplicare a legilor şi regulamentele de ordine internă. Dacă autorităţile invocă ordine ale miniştrilor de resort, acestea trebuie puse la dispoziţia vizitatorilor.
  4. Se vizitează cel puţin câteva camere/saloane din fiecare secţie (în cazul aresturilor poliţiei, unde sunt puţine persoane, se vizitează toate), camerele de izolare şi refuz de hrană (în cazul penitenciarelor şi, rar, al aresturilor poliţiei), eventuale cluburi, spaţii de plimbare, blocul alimentar (dacă există), infirmeriile/sălile de tratament.
  5. După fiecare vizită, trebuie întocmit un raport ce va conţine atât constatări cât şi sugestii/recomandări. O copie se trimite la instituţia vizitată. Raportul este document public (de preferinţă prin postarea pe pagina web). La următoarea vizită, se porneşte de la sugestiile/recomandările din raport pentru a vedea dacă au fost – sau nu - puse în aplicare

III. Problematica monitorizării penitenciarelor

Supraaglomerarea

 

          Orice penitenciar are o capacitate normată din construcţie, exprimată în numărul de paturi instalate, câte un pat pentru fiecare deţinut. Până la adoptarea Legii 275/2006, norma era de 6 m.cubi de aer pentru fiecare deţinut. De exemplu: într-o cameră de 4m x 4m x 3m (48 m.cubi) puteau fi cazaţi 8 deţinuţi în 8 paturi. In raportul Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei după vizita din 1999 în locuri de deţinere din România se face o recomandare concretă cu privire la cazarea deţinuţilor şi anume minimum 4 m.pătraţi per deţinut. Aceasta înseamnă că în camera menţionată ca exemplu pot fi cazaţi numai 4 deţinuţi (16 m.pătraţi), nicidecum 8.

        Legea 275 nu precizează în mod expres suprafaţa de deţinere pentru fiecare deţinut ci doar că “normele minime obligatorii de cazare.... se stabilesc prin ordin al ministrului” (art. 33 alin.4). Nu este, încă, clar dacă există sau nu un astfel de ordin. Unele administraţii penitenciare susţin că ar aplica deja recomandarea CPT cu privire la cei 4 m. pătraţi/deţinut. Pentru verificare, se face un calcul simplu: suprafaţa totală a camerelor de deţinere (fără spaţii comune) raportată la efectivul deţinuţilor.

Este posibil ca, deşi per ansamblu cifrele să nu indice supraaglomerare, aceasta să există la una sau mai multe categorii de regimuri (de maximă siguranţă, închis, semideschis, deschis). In astfel de cazuri, administraţia penitenciarului poate susţine că are prea mulţi deţinuţi care se încadrează, de pildă, la regimul semideschis şi prea puţini la celelalte. Indiferent de argumente, administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura cazarea decentă a fiecărui deţinut, cu respectarea strictă a regimului executării pedepsei.

 

 

Asistenţa medicală

         Standardele CPT prevăd că persoanele private de libertate trebuie să beneficieze de o asistenţă medicală similară celei asigurate persoanelor aflate în libertate. Aceasta ar însemna medici generalişti şi de specialitate, asistenţi medicali cu pregătire adecvată, aparatură medicală modernă şi o gamă corespunzătoare de medicamente. In sistemul penitenciar din România sunt 5 spitale, cu condiţii acceptabile de tratament medical, cazare şi hrană.

In afara spitalelor, fiecare penitenciar are cel puţin un cabinet medical şi o infirmerie. Insă numărul personalului medical este insuficient (unu, doi, maximum trei medici, toţi generalişti; foarte puţini medici de specialitate; asistenţii medicali, de regulă, sub numărul de posturi prevăzute în schemă) ceea ce reduce timpul afectat fiecărei consultaţii şi, implicit, scade calitatea actului medical. Potrivit Legii 275/2006, personalul medical trebuie să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Până în  iulie 2007, medicii asigurau asistenţă şi cadrelor de penitenciar şi familiilor lor.

        Fiecare persoană adusă sau readusă în penitenciar trebuie să fie consultată de un medic în cel mai scurt timp. Rezultatele examenului medical şi declaraţiile persoanei sunt consemnate în fişa medicaă.[5] Declaraţiile persoanei cu privire la eventuale rele tratamente anterioare ar trebui notate ca atare, indiferent dacă mai există sau nu urme vizibile.

        O Ordonanţă din 2003 a Guvernului dă dreptul deţinuţilor de a solicita contra plată consultarea de către un medic din afara sistemului penitenciar. Prevederea s-a menţinut în Legea 275/2006. Constatările medicului „străin de penitenciar” trebuie consemnate în fişa de penitenciar.

        Deţinuţii bolnavi sunt internaţi fie la infirmeria penitenciarului fie la un penitenciar spital în funcţie de gravitatea situaţiei. De la penitenciarul spital, ei pot fi transferaţi, dacă este necesar, la un spital „civil”. Atenţie. Este interzisă imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor bolnavi atât pe durata internării, indiferent de spital, cât şi a transportării. Dacă este absolut necesar, imobilizarea se efectuează cu alte mijloace (bandaje elastice, cămăşi de forţă etc.) numai până la calmarea deţinutului agitat şi numai cu acordul medicului. Acestea sunt şi normele CPT. Legea 275/2006 se limitează doar la interzicerea cătuşelor metalice pe durata spitalizării.

Alte probleme de avut în vedere :

- accesul deţinuţilor la cabinetul medical în afara programului întocmit de administraţie (o zi pe săptămână, prin rotaţie pe camere). Orice deţinut poate solicita un consult oricând are nevoie;

- acordarea cu promptitudine a medicamentelor prescrise;

- respectarea confidenţialităţii informaţiilor medicale, după aceleaşi reguli ca în lumea liberă;

- respectarea dreptului deţinutului de a refuza un tratament sau o intervenţie medicală.

 

Hrana

        Hrana trebuie să fie în cantitate suficientă şi de o calitate care să nu pună în pericol sănătatea deţinuţilor. Blocurile alimentare şi depozitele de alimente trebuie să respecte cu stricteţe regulile de igienă, răspunderea revenind medicilor de penitenciar.

Se recomandă externalizarea preparării hranei (se întâmplă deja în câteva penitenciare), ceea ce ar rezolva mai multe probleme: administraţia penitenciarului nu mai răspunde pentru calitatea mâncării, deţinuţii primesc porţii egale, se elimină suspiciunile deţinuţilor cu privire la deturnări din produsele ce le sunt destinate.

Aspecte ce trebuie avute în vedere dacă hrana se prepară în continuare la blocul alimentar:

- starea de curăţenie a bucătăriei şi anexelor;

- meniul zilei (dimineaţă, prânz şi cină; hrana diferă pe categorii de deţinuţi: cei care ies la muncă, staţionarii, bolnavii, cei cărora religia le interzice carnea de porc);

- starea spălătorului de vase (din ciment, tablă sau inox, uzat sau nu, apă caldă furnizată permanent sau conform unui program);

- frecvenţa cu care li se fac analize de laborator celor care lucrează la blocul alimentar.

Activităţi educative şi de intervenţie psihosocială[6]

         Ocuparea timpului deţinuţilor cu activităţi educative şi recreative este esenţială atât pentru atmosfera generală (inclusiv în relaţia cu angajaţii penitenciarului) cât şi pentru facilitarea reintegrării în societate după liberare.

Aspecte de interes deosebit:

- numărul deţinuţilor care ies la muncă, în ce domenii şi pe ce bază legală;[7]

- programele educative şi de intervenţie psihologică în desfăşurare (subiecte, durată, număr de participanţi şi din ce categorii fac parte – minori, femei, tineri, primari, recidivişti, condamnaţi pe viaţă);

- şcolarizare

- cursuri de calificare sau recalificare profesională (domenii, durată, număr de participanţi şi din ce categorii fac parte.

Atenţie. Regulamentul de aplicare a Legii 275 conţine o inovaţie în materie de şcolarizare (art.171) şi anume: remunerarea deţinuţilor care participă la

cursuri de şcolarizare sau calificare/recalificare la tariful orar corespunzător salariului minim brut pe ţară.[8]

- alte activităţi organizate (de exemplu: campionate, concursuri, ieşiri în grup din penitenciar)

- colaborări cu centrul de probaţiune pe judeţ şi cu organizaţii neguvernamentale locale;

- acces la bibliotecă, la publicaţii şi la programe de televiziune;

- activităţi specifice ale psihologului.

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate

           Instituţia judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a apărut pentru prima oară în istoria sistemului penitenciar din România prin Legea 275/2006. Rolul său principal este de a supraveghea şi controla asigurarea legalităţii pe durata executării pedepselor.

Aspecte de interes deosebit:

- soluţii ale problemelor ridicate de persoanele private de libertate din penitenciar şi din aresturile poliţiei;

- decizii de interceptare a corespondenţei vreunui deţinut pe baza Legii 275/2006;

- gradul de informare al deţinuţilor/arestaţilor cu privire la noua instituţie;

- dificultăţi din punctul de vedere al judecătorului delegat.

Corespondenţa, convorbirile telefonice, vizitele

          Corespondenţa scrisă este nelimitată. Convorbirile telefonice şi vizitele (cu excepţia celor cu avocaţii) au loc conform orarului stabilit de administraţia penitenciarului.

Aspecte de interes deosebit:

- inviolabilitatea corespondenţei scrise;

- confidenţialitatea convorbirilor telefonice;

- confidenţialitatea discuţiilor din timpul întâlnirilor cu apărătorii;

Atenţie. Confidenţialitatea convorbirilor telefonice şi a discuţiilor cu avocaţii presupune amenajarea spaţiilor necesare în aşa fel încât supravegherea deţinuţilor să fie exclusiv vizuală, conform Legii 275/2006.

- spaţii pentru vizite, inclusiv cel puţin o cameră pentru vizite intime, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006

 

Sancţiuni disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară (ROI).

    

         Regulamentul de aplicare a Legii 275 conţine o lungă listă cu obligaţiile (art.62) şi interdicţiile (art.63) persoanelor private de libertate. Nerespectarea lor poate rezulta în sancţiuni disciplinare de la „avertisment” la „izolare” de maximum 10 zile sau la trecerea într-un regim mai sever de executare a pedepsei. Numărul şi tipul de sancţiuni sunt importante pentru decizia comisiei de liberare condiţionată (punerea în libertate a deţinuţilor care au executat o anume fracţiune de pedeapsă şi care au un comportament bun), precum şi la încadrarea deţinuţilor în cele patru regimuri de executare a pedepsei.

Aspecte de interes deosebit:

- procedura (raport de incident, cercetare, comisia de disciplină cu audierea deţinutului şi a martorilor, contestare la judecătorul delegat şi apoi în instanţă);

- includerea tuturor documentelor din timpul procedurii în dosarul de penitenciar individual;

- accesul deţinutului la propriul dosar;

Imobilizarea deţinuţilor

 

           Legea 275/2006 prevede că deţinuţii pot fi temporar imobilizaţi numai „în situaţii excepţionale” clar precizate: pentru a împiedica evadarea sau acte violente; pentru a întrerupe vătămarea corporală a deţinutului sau a altei persoane ori distrugerea unor bunuri. Folosirea lanţurilor este interzisă.[9]

Aspecte de interes deosebit:

- mijloacele de imobilizare folosite;

- situaţii în care se recurge la imobilizarea deţinuţilor, pe regimuri de executare a pedepsei;

- informarea prealabilă a directorului penitenciarului sau, în caz de urgenţă, imediat după, despre imobilizarea unuia sau mai multor deţinut(i);

- informarea judecătorului delegat cu privire la utilizarea şi încetarea utilizării mijloacelor de constrângere.

  1. Vizita în camere şi discuţiile cu deţinuţii

Aspecte de interes deosebit:

- camerele: număr de paturi şi de deţinuţi; starea grupului sanitar;

- activităţi zilnice, inclusiv durata plimbării (în principal, cei care nu ies la muncă, femeile şi minorii);

- participarea la programe educative organizate de administraţie;

- probleme legate de asistenţa sanitară, inclusiv starea de igienă;

- gradul de mulţumire/nemulţumire faţă de calitatea şi cantitatea hranei;

- dreptul la corespondenţă, convorbiri telefonice, vizite şi pachete;

- percheziţiile în camere şi individuale;

- sancţiuni disciplinare (proceduri, natura faptei şi sancţiunea aplicată);

- ieşirea la raport la directorul penitenciarului sau adjuncţii săi;

- apelarea la judecătorul delegat.

  

 Situaţia centrelor de reeducare (minori până la 18 ani dar cu posibilitatea extinderii şederii până la 21 de ani. Sunt doar 3 astfel de centre: Găeşti, Tg.Ocna şi Buziaş) nu este reglementată prin Legea 275, cu toate că ele sunt, încă, sub autoritatea ANP.

 

 

  1. Problematica monitorizării aresturilor poliţiei

 

 

        In primul rand pe lângă reţinerea poliţienească de până la 24 de ore (prevăzută în Constituţie şi în legea penală), Poliţia Română mai are la dispoziţie şi o altă formă de privare de libertate, denumită „conducerea la sediul poliţiei” care poate dura tot până la 24 de ore. Este vorba despre o prevedere din Legea 218/2002 cu privire la organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, îndelung contestată dar acceptată de Curtea Constituţională ca fiind „o măsură administrativă” şi nu o formă de privare de libertate. Trebuie subliniat faptul că o persoană „condusă” la sediul poliţiei nu poate părăsi locul după cum doreşte şi, prin urmare, este privată de libertate. Aceasta este chiar esenţa definiţiei privării de libertate din Protocolul Opţional la Convenţia Impotriva Torturii a ONU. Cu privire la „conducere”, s-a înregistrat, totuşi, un progres: Codul de procedură penală stabileşte că perioada „conducerii” se deduce din reţinerea de 24 de ore.

In al doilea rand Legea 275 prevede că „organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare şi arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun” al miniştrilor internelor şi reformei administraţiei şi respectiv al justiţiei. Până în noiembrie 2007, nu exista un astfel de ordin comun. Aşadar, aplicarea Legii 275 este, deocamdată, parţială. Art.82 alin.5 din lege enumeră dispoziţiile ce trebuie „aplicate corespunzător” în aresturile poliţiei: condiţii de detenţie, drepturi şi obligaţii, muncă, activităţi educative, culturale, terapeutice, recompense, sancţiuni disciplinare etc.

Standardele Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT)

       CPT subliniază că riscul de intimidare şi de rele tratamente fizice este cel mai mare în perioada imediat următoare privării de libertate. CPT reliefează trei drepturi pe care le consideră esenţiale pentru pentru prevenirea unor abuzuri împotriva persoanelor aflate în custodia poliţiei: a) informarea unor terţi, la alegerea lor (familie, prieteni, consulat) despre privarea de libertate; b) dreptul de a avea acces la un avocat şi c) dreptul de a cere să fie consultate de doctori la alegerea lor (în plus faţă de examinarea pe care o fac oricum medicii poliţiei). Precizare: CPT pleacă de la premiza că şederea persoanelor private de libertate în aresturile poliţiei se măsoară în ore sau zile. Cele trei drepturi dar trebuie comunicate persoanei private de libertate şi puse imediat în aplicare.

           In sistemul poliţienesc românesc, persoana „condusă la sediul poliţiei” nu beneficiază de niciun drept, (familia nu este anunţată, nu poate anunţa un avocat, nu beneficiază de asistenţă medicală, nu primeşte hrană, poate doar apă de băut) ceea ce o face, evident, extrem de vulnerabilă.

           Odată ajunsă la IPJ (sau la unul din foarte puţinele aresturi situate în alte localităţi decât capitala judeţului), persoana privată de libertate beneficiază, în principiu, de aproape toate garanţiile cerute de CPT (informarea terţilor, prezenţa avocatului, consult medical – dar numai de către medicul angajat la poliţie – cazare, hrană etc).

        Dreptul de acces la apărător este asigurat dar cu problema majoră a nerespectării principiului confidenţialităţii. Discuţiile dintre arestat şi avocat au loc în prezenţa supraveghetorului (care stă în pragul uşii sau imediat alături). Legea 275/2006 prevede explicit că supravegherea trebuie să fie numai vizuală.

Probleme specifice aresturilor poliţiei:

  • • spre diferenţă de penitenciare, nu se pune problema supraaglomerării.(Totuşi, standardul de 4 m.p./arestat ar trebui să înlocuiască vechea normă de 6 m.c de aer);
  • dreptul la asistenţă medicală: data primului examen medical obligatoriu (înainte sau după introducerea în arest); periodicitatea consulturilor ulterioare; tratamente şi medicaţie;[10]
  • localizarea multor aresturi în subsol: lumină naturală insuficientă, becurile aprinse 24 de ore din 24;
  • grupuri sanitare : dotare, starea de igienă, locaţie (în camerele de deţinere sau baie comună. In acest ultim caz: procedura la scoaterea din camere, frecvenţă pe durata zilei şi a nopţii.) Dependenţa de disponibilitatea şi bunăvoinţa supraveghetorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice a persoanelor private de libertate este tratament degradant;
  • existenţa şi amplasarea camerelor de supraveghere video: în spaţii comune (coridoare,

                   curţi de plimbare) şi/sau în camere de deţinere;[11]

  • activităţi educaţionale: spaţiul pentru plimbarea zilnică (circa o oră); cărţi, ziare, difuzoare în camere şi/sau aparate de radio portabile;[12]
  • dreptul la convorbiri telefonice : procedură, frecvenţă, durată a convorbirilor; amplasarea telefonului şi locul unde stă supraveghetorul pe durata convorbirii; informarea altor autorităţi (de exemplu, parchetul) cu privire la convorbirile telefonice ale arestaţilor;
  • dreptul la corespondenţa scrisă: accesul direct al persoanelor private de libertate la cutia poştală a arestului; procedura la expedierea şi la primirea corespondenţei scrise; informarea altor autorităţi (de exemplu, parchetul) cu privire la corespondenţa expediată/primită;
  • dreptul la confidenţialitatea discuţiilor cu avocaţii: locul unde se desfăşoară acestea şi locul unde stă supraveghetorul (supravegherea trebuie să fie numai vizuală);
  • imobilizarea persoanelor private de libertate la scoaterea din arest: mijloace de imobilizare folosite (cătuşe, lanţuri[13] etc.), categoriile de arestaţi imobilizaţi,[14]durata imobilizării (numai în timpul transportului, pe toată durata anchetei la parchet şi a procesului în instanţă, la examenul medical, la vizite);
  • dreptul la vizite şi pachete: proceduri, inclusiv programare şi durată; spaţiul pentru primirea vizitelor şi pachetelor;[15]
  • sancţiuni disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară: proceduri (raport de incident, cercetare, comisie de disciplină, apel la judecătorul delegat şi apoi în justiţie); natura sancţiunilor (avertisment, mustrare, suspendare a dreptului la vizite şi pachet pe anumite perioade, izolare).

Concluzie………..filosofica

 

Azi, UE se poate lauda cu un sistem carceral ultraumanitar, si sub aspectul conditiilor de viata de care beneficiaza puscariasii, si pe planul filosofiei juridice tot mai permisive. Fireste ca nu Michel Foucault e de vina pentru asta. “Stomacul europenilor digera de multa vreme culpa coloniala, un soi de autocondamnare cu verdict anuntat. In loc sa-si pastreze realismul politic din care si-a hranit sute de ani grandoarea, Batranul Continent se poarta mai curand ca un doctor ajuns la capataiul unei umanitati agonizante si. .. inocente. Pe nesimtite, viziunea exacerbat umanista - care vrea ca orice sociopat sa fie de fapt o victima a contextului nefericit in care a fost (sau n-a fost) educat - a inceput sa domine imaginarul colectiv, invadand progresiv amfiteatrele, televiziunile si ziarele. Populatia mai curand prospera din UE15 e deja perfect acomodata cu viziunea potrivit careia criminalii recidivisti sunt bieti nebuni, tot asa cum delincventii de drept comun sunt niste fosti adolescenti deraiati, care n-au profitat suficient de afectiunea parinteasca. “

E drept, realitatea e inca precara, pentru ca rautatea (uneori bestiala) si impactul sentimentului de impunitate asupra comportamentelor individuale colaboreaza eficient la sporirea indicelui de violenta din interiorul penitenciarelor. “Cand stii ca vei fi tratat omeneste, oricat te-ai fi indepartat de conditia umana, te salbaticesti cu voie de la politie... Dar standardele au tot sporit: televizorul din celula e nimic pe langa banii cheltuiti de statele bogate cu... discursurile si meseriile de acompaniere. Un intreg aparat birocratic, dublat de aparitia unor specialisti bine platiti, pentru ca saracii detinuti sa nu se deprime...

Conflictul ideologic dintre democratie si drept e poate abia la inceput. S-ar putea ca dreptul sa-si revina, dar nu neaparat in favoarea democratiei. Daca privim, de pilda, masiva priza electorala a populismului xenofob, putem chiar fi siguri de aceasta intoarcere. Oamenii "simpli", pe care derbedei de 15 ani ii ataca la iesirea din metrou, femeile violate in parcarea blocurilor suburbane sau batranii gatuiti in propriile case sunt gata sa voteze partidele dure, care promit imigratie zero, intoleranta fata de crima, pedepse drastice. Noua cerere va naste, deci, noua oferta. Corsi e ricorsi...” Pentru ca, in SUA, dupa doua decenii de represiune totala impotriva criminalitatii mari sau mici (sindromul Giuliani), o multime de state federale au inceput sa elibereze detinutii-"model" pentru prozaicul motiv ca nu mai au fonduri pentru a-i intretine in penitenciarele superaglomerate. Puscariasii din afara zonei euroamericane suspina! Sa le plangem de mila, sau sa ne felicitam ca globalizarea nu i-a impins inca pe teritoriile noastre?

BIBLIOGRAFIE

  1. APADOR-CH (Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România –Comitetul Helsinki)org/old/index
  2. Dongoroz, Drept penal partea generală, Bucureşti, 1939
  3. Oancea, Unele consideraţii privind dreptul penitenciar, în A.U.B. Ştiinţe juridice,1971
  4. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, 1998
  5. Floersheimer Center for Constitutional Democracy.com
  6. Legea 275/2006

 

[1] V. Dongoroz, Drept penal partea generală, Bucureşti, 1939, p. 32. I. Oancea, Drept

penal partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 22-23.

[2] I. Oancea, Unele consideraţii privind dreptul penitenciar, în A.U.B. Ştiinţe juridice,

1971, p. 31 şi urm.

[3]I. Oancea, Drept execuţional penal, Ed. All Beck, 1998, p. 8-9.

[4] Vezi studiul “Defining Torture” elaborat de Floersheimer Center for Constitutional Democracy, din cadrul facultăţii de drept Benjamin N. Cardozo din New York, publicat sub semnătura lui Gail H. Miller în decembrie 2005.

[5] Standardele CPT recomandă ca examenul medical să se desfăşoare individual (nu în grupuri) şi fără ca supraveghetorii să poată auzi sau vedea ceva. Dacă medicul solicită totuşi prezenţa supraveghetorilor, aceştia trebuie să stea la o distanţă suficientă pentru a nu auzi ce se discută, asigurând numai supravegherea vizuală.

[6]CPT recomandă ca deţinuţii să petreacă minimum 8 ore pe zi în afara camerelor de detenţie. In sistemul penitenciar din România norma este respectată numai în cazul deţinuţilor care ies la muncă, adică mai puţin de o treime din totalul efectivelor la nivelul ţării. Restul deţinuţilor stau în camere, „activităţile” rezumându-se la privitul la televizor, la jocuri de şah sau cărţi şi, mai rar, la citit. Ei sunt scoşi din camere până la o oră pe zi în curţile de plimbare (prin Legea 275 perioada a crescut la 3 ore zilnic) şi o dată pe săptămână, la cabinetul medical. Se mai practică şi „ziua de baie”, tot o dată pe săptămână, cu toate că în cele mai multe penitenciare camerele sunt dotate cu propriul grup sanitar ce include şi duşuri. Puţini deţinuţi sunt incluşi în programele educative.

[7] Criteriul de selectare şi repartizare poate fi sursă de inechitate sau chiar discriminare. De exemplu: la penitenciarul de femei Târgşor condiţia obligatorie pentru ca deţinutele să poată lucra în fabrica de confecţii era să fi absolvit opt clase. Rata abandonului şcolar a crescut mereu începând din 1990 şi, prin urmare, deţinutele provenind din medii sărace, în principal femeile rome, nu aveau cum să îndeplinească această cerinţă. Dacă totuşi doreau să muncească, singura posibilitate era în agricultură, în condiţii mult mai proaste decât în fabrică.

[8]  Se aplică regula pentru venitul obţinut din muncă: 30% pentru deţinut şi 70% pentru penitenciar. Dacă deţinutul nu absolvă clasa sau cursul din vina lui, sumele se recuperează prin ordin de imputare. Deţinuţii nu beneficiază şi de reducerea pedepsei cum este cazul pentru cei care muncesc cu contract.

[9]  In urmă cu circa 6-7 ani, penitenciarele au fost dotate cu “mijloace de imobilizare sigure”, în fapt tot lanţuri, ceva mai uşoare.

[10] Legea 275/2006 prevede dreptul persoanei private de libertate de a cere să fie examinată şi de un medic din afara sistemului, inclusiv de un medic legist.

[11] In arestul IPJ Argeş, sistemul de supraveghere video a fost instalat în camerele de deţinere, ceea ce este inacceptabil pentru că se încalcă dreptul la intimitate.

[12] Nu sunt permise televizoarele. Există o singură excepţie: un arest din Bucureşti, considerat a fi “al parchetului”.

[13] Legea 275/2006 interzice folosirea lanţurilor.

Legea 275/2006 precizează că imobilizarea cu cătuşe sau alte mijloace se aplică numai în situaţii excepţionale în care o persoană ar prezenta un pericol real. In aresturile poliţiei, încătuşarea la scoaterea din arest este regula , inclusiv cu privire la minori (de exemplu, secţia 22 de Poliţie Bucureşti).

[14] Legea 275/2006 precizează că imobilizarea cu cătuşe sau alte mijloace se aplică numai în situaţii excepţionale în care o persoană ar prezenta un pericol real. In aresturile poliţiei, încătuşarea la scoaterea din arest este regula , inclusiv cu privire la minori (de exemplu, secţia 22 de Poliţie Bucureşti).

[15]In aresturi – ca şi, de dată recentă, în penitenciare – nu este permisă primirea pachetelor expediate prin poştă.