Tipărire
Categorie: Drept
Accesări: 159
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Secularizarea

În prima jumătate a secolului XIX (odată cu Revoluţia franceză)începe secularizarea societăţilor moderne în Occident.Cultura europeană, în special, a devenit o cultură secularizată, adică o cultură ce tinde să-l elimine pe Dumnezeu din realitatea obiectivă pentru a pune în locul său omul. Dacă până la momentul Revoluţiei franceze (1789), biserica deţinea una din cele mai importante poziţii în viaţa publică, după acest eveniment cu largi implicaţii internaţionale, ea a fost obligată să rămână în spaţiul privat. Astfel, religia se vede exclusă din viaţa publică, devenind o chestiune de opinie personală. Ca urmare, religia creştină nu mai poate avea un „rol obiectiv" în societatea europeană, ci, eventual, unul în spaţiul subiectivismului personal;este o premisă pentru „împrăştierea" creştinismului în numeroase secte. „Odată ce religia este definită ca o afacere de ordin privat, atunci fiecare individ poate alege din evantaiul mesajelor religioase pe acela care îi place lui" spune Thomas Luckmann.

Dar ce se înţelege prin secularizare? Fr. Gogarten spunea despre originile procesului de secularizare: „Secularizarea este consecinţa libertăţii din partea fiinţei umane faţă de lume şi faţă de dominaţia acesteia asupra ei. Această exigenţă a libertăţii duce la secularizarea lumii, în sensul că această lume nu mai este o lume dominată şi condusă de zei şi de stăpâni. Lumea şi tot ce conţinea ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume, lume seculară"7.

7 KEK, La mission des Eglises dans une Europe secularisee, aspects pratique de la mission des Eglises dans une Europe en mutation, Cahier No22, 1993

 

Altfel spus, s-a trecut de la o viziune panteistă despre lume, în care se confunda Divinitatea cu lumea - apăsând omul prin sacralitatea ei - la o concepţie teistă care desacralizează lumea şi redă omului libertatea faţă de ea. La baza procesului de secularizare stă tocmai această idee de autonomie a lumii (lumea se desparte de Dumnezeu pentru că este creată, devenind o realitate autonomă faţă de Dumnezeu). Consecinţele sunt copleşitoare pentru viaţa şi misiunea creştină.

Cuvântul secularizare face referire la secol. Mirenii sunt cei care trăiesc „în veac" printre ceilalţi oameni, în oraşe şi sate, spre deosebire de cler, călugări, preoţi şi credincioşi care trăiesc după norme monahale şi ale unor comunităţi mai mult sau mai puţin izolate, mai mult sau mai puţin închise.

Secularizarea înseamnă o intrare în secol, o trăire în timp, în istorie. Aici puterea politică, economia, socialul, educaţia, justiţia, chiar şi cultura sunt autonome faţă de religie. Această autonomie înseamnă legi proprii, înseamnă trăire prin sine, dar nu echivalează cu abandonarea religiei de către indivizi. Faptul că practica religioasă se diminuează, că sporesc gradul de indiferenţă, atitudinea agnostică şi ateismul nu sunt neapărat semne ale „lepădării" religiei ci ale libertăţii de conştiinţă. Secularizarea devine mediu de viaţă şi gândire, ce face abstracţie de principii religioase în acţiunile întreprinse.

Nu înseamnă însă că religiile nu mai au prestanţă publică, pentru că şi-o păstrează şi pot juca un important rol social. Dar cuvântul lor nu mai atârnă atât de greu în treburile publice, rezumându-se la rolul de lobby pentru a influenţa politica sau guvernele. Există şi cazuri în care se intenţionează chiar dirijarea politicii şi a moralei pentru a impune norme la nivelul întregii societăţi, ceea ce duce la conflicte şi crize. Sunt binecunoscute contestările ce se aduc legilor ce permit întreruperea voită de sarcină şi euthanasia, fiind considerate barbarii morale. Secularismul s-a produs în Occident, în aria de răspândire a creştinismului.

Dorinţa de identitate care străbate marile religii nu face ca acestea să fie ocolite de atitudini sectare şi exclusive, îndreptate, în special, împotriva lumii moderne, condamnată în parte sau în întregime.

RELAŢIA STAT - BISERICĂ

Relaţia Stat - Biserică înseamnă relaţia dintre autoritatea civilă şi autoritatea religioasă, dintre comunitatea politică şi comunitatea religioasă.

După „Declaraţia universală a drepturilor omului" din 10 decembrie 1948, tezele Conciliului Vatican II dezvăluie tendinţa către un consens general al societăţii ecleziastice, deschisă către orice religie şi, înainte de orice, dând speranţe de dialog teologic de asistenţă reciprocă. Prin tezele Conciliului Vatican II s-au deşteptat chiar speranţe politice în favoarea descurajarii tendinţelor fundamentaliste, naţionaliste sau ultraortodoxe.

Binomul Biserică - Stat nu este echivalent cu religie - politică. Producerea confuziilor este frecventă pentru că nu se face distincţia între ele. Binomul Biserică - Stat implică instituţii şi sfere de acţiune ce sunt caracteristice pentru fiecare. Aici funcţionează principiul separării; două probleme spinoase apar, însă, în practica socială:

  1. tendinţa de a se pendula între evitarea instituţionalizării unei religii şi a-i permite şi garanta libera exprimare şi practică;
  2. apariţia unor stări conflictuale între credinţele şi practicile religioase, legea laică şi „raţiunea de stat"

Binomul religie- politică defineşte alt set de probleme controversate. Dacă binomul Biserică- Stat se referă la relaţii ale unor instituţii independente una faţă de cealaltă, relaţia religie - politică are legătură cu două sfere din viaţa individului uman. Cetăţenii care aparţin grupurilor religioase sunt totodată membrii ai societăţii seculare, această asociere dualistă generând complicaţii. Credinţele religioase au implicaţii morale şi sociale, de aceea este normal ca aceşti oameni să şi le exprime prin activităţi civice sau politice. Faptul că rădăcinile convingerilor etice vin din credinţa religioasă nu le face mai puţin apte de a intra în sfera politică. Oricum, ele nu vor căpăta valabilitate seculară atâta timp cât vor fi percepute ca având o autoritate religioasă. Statul modern democratic practică separarea activităţilor politico-administrative de cele specifice Bisericii. Regimurile totalitare post-comuniste, transformă religia în ideologie şi subordonează instituţiile statului instituţiilor religioase; influenţa religiei ajunge atât de departe în regimurile fundamentaliste (islamice), încât preceptele religioase înlocuiesc legile şi valorile morale. Politica, la rândul ei, tinde să se confunde cu religia în statele şi societăţile fundamentaliste. Adeseori, în spaţiile dominate de islam, eşecurile repetate ale politicilor de modernizare se pot solda cu trecerea fundamentalismelor în prim-planul vieţii publice (Algeria, parţial Turcia şi fostele republici asiatice din URSS).

FORMAREA IDENTITĂŢII RELIGIOASE

Religia corespunde şi unei forme de identitate, cu un puternic impact în societate şi chiar în viaţa politică unui stat sau regiuni, cu precădere în contextul unui conflict cultural. Ce anume a dus la creşterea religiozităţii şi a conflictelor religioase în multe ţări?

Folosim aici termenul religie în două sensuri înrudite dar distincte. Primul se referă la instituţii, oficialităţi religioase ca şi la grupuri sociale şi mişcări al căror scop este de a se exprima în problemele ce privesc religia; cel de-al doilea, cel spiritual (religia oferă modele de comportament social şi individual). În ultimă accepţiune, religia are mai mult de a face cu ideea de transcedenţă, de sacru, limbaje şi practici care organizează lumea în termeni ce reprezintă sacrul.

Dacă luăm în calcul doar ultimii 20 de ani, putem observa cu uşurinţă o creştere a influenţei religiei asupra politicii în multe regiuni de pe glob. Convingerea conform căreia dezvoltarea şi răspândirea urbanizării, educaţiei dezvoltării economice, a gândirii ştiinţifice şi mobilităţii sociale ar diminua poziţia socio-politică a religiei, nu a fost valabilă.

Prăbuşirea ideologiei comuniste în societăţile industriale din societăţile industriale din Europa şi din Asia Centrală au favorizat renaşterea mişcărilor religioase. Spaţiul sacru ocupat decenii de-a rândul de Liderul Suprem şi de Partidul-Stat tinde să fie cucerit, mai cu seamă în Asia Centrală, de Allah. Şi în

 

statele europene post comuniste, bisericile dominante şi sectele, caută să „decupeze" spaţii importante din Sacru.

Credinţele religioase pot lua forme politice, prin sprijinul puternic pe care îl aduce etnicităţii, şi prin asocierea lor cu valori transcedentale prin care societatea ar căpăta o direcţie, coeziune, virtute şi stabilitate. Folosirea valorilor religioase poate duce însă la manifestări cu caracter fundamentalist, la stabilirea unor strategii prin care credincioşii tind să-şi conserve identitatea ca grup sau popor, în faţa unui real sau presupus atac al celor care aparent îi ameninţă. Uneori asemenea atitudini defensive se pot transforma în acţiuni politice ofensive care duc la alterarea mediului social, politic şi chiar a celui economic.

Religia se intersectează cu politica (mai ales cu cea naţionalistă) pe căi ce ţin de istoria particulară şi traiectoriile de dezvoltare a societăţilor individuale, fie ele tradiţionale sau moderne. În societatea tradiţională relaţia dintre religie şi politică este una foarte apropiată. Puterea politică este sprijinită de credinţele şi practicile religioase, în timp ce treburile politice pătrund în interiorul sferei religioase. Alături de identitatea etnico-lingvistică şi culturală, identitatea religioasă continuă să definească astăzi popoarele, să le apropie sau să le dezbine. „Perspectivei unei lumi uniforme, guvernate de ideile abstracte ale raţionalismului - releva Ignacio Ramonet - naţionaliştii i-au opus nişte particularisme sacralizate: pământul, limba, religia, sângele. Naţionalismul iese la iveală cu furie de fiecare dată când ameninţă să se impună utopia unei societăţi universale şi perfecte. Comunismul internaţionalist era una din aceste utopii, aşa cum este acum cea a pieţei fără graniţe şi a universalismului economic, care impune pretutindeni aceleaşi norme de producţie şi acelaşi stil de viaţă"8.

CONFLICTELE RELIGIOASE

Dinamica conflictului în religiile monoteiste

Toate cele trei religii monoteiste au modele similare de dezvoltare care creează entităţi cu predispoziţie spre conflict, indiferent de locul ocupat de violenţă în sistemul de valori al fiecărei religii. Predispoziţia pentru raporturi conflictuale provine din faptul că:

s toate trei religiile au fost iniţiate de lideri vizionari ale căror acţiuni au

dus la formarea unor comunităţi religioso - politice; s aceste religii dispun de un profund şi de nezdruncinat sens al „Istoriei Sacre", care transcede graniţele naţionale, definind viziunea şi ethosul unui popor; s fiecare dintre aceste religii s-a format în opoziţie la alte comunităţi s religio-politice: Moise şi-a condus poporul din Egipt ridicându-l pe Iahve contra zeilor egipteni şi a faraonului; Isus a fost răstignit de forţele

Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Bucureşti, Editura Doina, 1998, p. 97

20

 

s imperiale romane cu sprijinul liderilor religioşi conservatori ai Ierusalimului, titlul său de „Rege al iudeilor" punându-l în stare de conflict cu autoritatea Cezarului laică şi religioasă; Mohammed şi discipolii săi au folosit toate resursele religioase şi politice pentru a-i aduce sub ascultarea lui Allah pe toţi „păgânii" şi structurile lor politice.

Aşadar, nucleul identitar al fiecărei din cele trei religii monoteiste a fost format în contextul controverselor cu alte comunităţi politico-religioase. Această orientare spre opoziţie poate avea aspecte negative prin predispoziţia către conflicte religioase.

Modelele de formare a identităţii conduc către câteva trăsături care fac greu de controlat conflictele religioase:

s tendinţa de a „privi" în istorie văzând conflicte actuale ca similare,

sau ca extensie a unei lupte ce aparţine „istoriei sacre"; s folosirea frecventă a modelelor sau contextelor biblice pentru a

descrie conflicte actuale; s resentimentele apărute în legătură cu realizările religioase şi politice ale unui grup poate genera temeri legate de persecuţiile îndurate în fazele iniţiale, când comunitatea de credincioşi era în formare; s din cauza scopului singular al religiilor monoteiste e dificil ca acestea să coexiste fără ca una dintre ele să nu se impună sau să-şi pretindă superioritatea ;

s acţiunile agresive împotriva „celorlalţi" sunt mult mai uşor de realizat pentru că fazele iniţiale ale fiecărei comunităţi religioase au abundat în situaţii conflictuale;

s pentru fiecare grup supravieţuirea şi mărturisire credinţei sunt fundamentate pe ideea de sacrificiu şi suferinţă (Exilul / Holocaustul -evrei, persecuţie / crucificare - creştini, Micul Jihad / Marele Jihad -musulmani).

s Credinţa fiecărei religii este fundamentată pe loialitatea alternativă pentru oricare dintre structurile politice sub care trăiesc. Această loialitate alternativă apare frecvent în prim plan în încercarea de a forma un stat religios: o republică islamică, un Israel iudaic, o Americă creştină, o uniune eurasiatică slav - ortodoxă etc. Multe conflicte au la bază credinţe, dar cele mai multe rezultă din ciocnirea aspectelor religio-politice ale comunităţilor aflate în conflict şi asocierea lor cu politicile guvernamentale.

Religiile „militante", cu un „prozelitism agresiv", îşi educă aderenţii în spiritul urii sau adversităţii faţă de tot ceea ce constituie „lumea exterioară". Adepţii acestor religii pot recurge relativ simplu la violenţa armată pentru a-şi atinge obiectivele politice, culturale şi economice. Chiar şi creştinismul, care a ridicat iubirea faţă de om „la rangul" de principiu, a cunoscut - şi cunoaşte încă -momente de reacţie violentă în relaţiile intercomunitare sau cu aderenţii altor religii (croaţii catolici - sârbii ortodocşi). De aceea nu putem considera religia, în ansamblul său, ca un factor de inhibare a acţiunilor violente în disputele confesionale şi politice. Ordinea internă şi internaţională trebuie să se raporteze la lege şi instituţii, la aranjamente, negocieri, compromisuri, pe căi raţionale.

ORTODOXIE ŞI SECULARIZARE

 

Dacă Biserica Ortodoxă a reuşit să păstreze religiozitatea „poporului ei", rezistând procesului de secularizare se datorează faptului că a afirmat consecvent prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om9.

În ceea ce priveşte porunca primită de primii oameni de la Dumnezeu, pentru a

stăpâni pământul, Ortodoxia o interpretează în sensul transfigurării creaţiei în Hristos şi Biserică. „Adam şi Hristos - relevă părintele Stăniloaie - sunt tipuri pentru alegerea celor două alternative ale raportului omului cu natura: robirea spiritului de către frustul dulce al părţii sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit, desigur, nu fără efortul renunţării la dulceţile ei şi al durerilor crucii. Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere". În creştinism materia e transfigurată în Hristos, restaurând legătura omului cu Dumnezeu cu semenii şi natura în ansamblul ei.

Se afirmă, îndeobşte, despre Ortodoxie că se ocupă prea mult de viaţa interioară a omului şi manifestă reţinere faţă de angajamentul social sau politic al creştinismului. E adevărat, pe de o parte că Biserica nu face explicit politică, rolul ei nefiind de a-i diviza pe credincioşi după opţiunile lor, ci de a-i uni pe toţi cu Hristos. Prin tradiţie, Biserica Ortodoxă se subordonează „Cezarului" (uneori însă patriarhii şi mitropoliţii s-au substituit „cezarilor"). Pentru a păstra unitatea neamului şi a credincioşilor, Biserica trebuie să se situeze dincolo de opţiunile politice ale partidelor. Pe de altă parte, în accepţiunea teologiei răsăritene, cuvântul Domnului nu se adresează doar sufletului, favorizând retragerea credincioşilor din lume într-o mentalitate pietistă ci se adresează şi trupului pentru a-l elibera de patimi şi de consecinţele acestora care se manifestă în relaţiile sociale. În viziunea ortodoxă, există un angajament politic al creştinului menit să contribuie la eliberarea oamenilor şi societăţii de orice formă de alienare, exploatare, opresiune, angajament pentru dreptate socială, dar nu ca rezultat al vreunei ideologii, ci ca o consecinţă a participării sale la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi în Biserică.

***

Religia şi Biserica pot deveni, însă, şi instrumente al naţionaliştilor:

D. Stăniloaie, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993

22

 

Trebuie avut în vedere în analiza noastră rolul foarte important pe care îl poate avea religia asupra stabilităţii statelor şi a relaţiilor internaţionale în ceea ce priveşte instituţiile, practica vieţii politice, şi bisericile.

Recentele evenimente politico-militare din Europa de Sud-Est evidenţiază tendinţa grupurilor naţionalist-extremiste de manipulare a tradiţiilor şi contextelor în opoziţie cu valorile şi principiile democraţiilor liberale. După 1990, în anumite cercuri politice din exterior s-au vehiculat proiecte de « cruciadă » antiislamică în Balcani sau de creare a unor « axe » balcanice (Belgrad-Sofia-Skopje-Atena) ori est şi sud-est europene(Belgrad-Bucureşti-Kiev-Moscova).

În Federaţia Rusă, deşi s-a exprimat opinia că varianta panslavistă şi-a pierdut din contur, tendinţa de întărire a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse este evidentă, atât prin intrarea în vigoare a Legii din 1997 privind Asociaţia pentru Libertatea de Conştiinţă şi Religioasă (oferind pentru viitor premisa creşterii rolului ei şi în plan extern), cât şi prin acţiunile recente ale Bisericii. După eşecul suferit în a împiedica înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, sub canonica subordonare a Bisericii Ortodoxe Române, - ca urmare a hotărârii date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Patriarhia Rusă practică mesaje în afara limitelor canonice. Kiril, mitropolit al Smolenskului şi Kaliningradului, a declarat de curând, la Chişinău : "Noi considerăm crearea aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei pe teritoriul Moldovei drept o schismă Bisericească", având "o singură explicaţie şi aceasta este una marcată de păcat. Poate fi vorba nu de o oportunitate bisericească, nu despre mântuirea oamenilor, ci despre o politică, astfel creându-se un precedent grav". Preafericitul Kiril a afirmat că ideea schismei vine dinspre România, făcând apel către cler şi societate să nu frecventeze lăcaşurile Mitropoliei Basarabiei, pentru că în crearea ei nu s-au respectat canoanele şi "dacă regulile bisericeşti sunt încălcate în asemenea mod, cei care le încalcă vor avea de suferit din această cauză". Patriarhia Ortodoxă Rusă tinde, uneori, să-şi extindă autoritatea - sau primatul - şi în raporturile sale cu Bisericile din Ucraina şi Caucaz, părând că doreşte ceea ce spunea călugărul Filotei, contemporan cu Vasile al III-lea (tatăl lui Ivan cel Groaznic) într-un raport către marele cneaz al Rusiei: „Moscova este succesoarea marilor capitale ale lumii: prima - Roma Antică, a doua -Constantinopolul, Moscova - a treia Romă, iar a patra Romă nu va fi".

Ortodoxia şi falsa problemă huntingtoniană

„...unde se termină Europa? Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi Ortodoxia. Acesta este răspunsul pe care vest-europenii doresc să-l audă, pe care-l sprijină.". Aşa sună „axioma" lui S.P. Huntington,autorul unei lucrări în vogă în anii '90. Deşi ţinta acestei întrebări pare a fi mai degrabă islamul, răspunsul ei a generat nedumeriri în spaţiul ortodox. „Axioma" sugerează că moştenirea culturală a Europei este incompatibilă cu cea a Ortodoxiei, inducând totodată ideea conform căreia conducerea politică a Europei încetează de acolo de unde începe spiritualitatea

Ortodoxă. O cunoaştere minimă a faptelor istorice ne dezvăluie, însă, rădăcini ale civilizaţiei europene provenind din spaţiul bizantin ortodox. Din acest spaţiu s-a răspîndit în Vest dreptul roman, al împăratului Justinian (renumitul Corpus Juris Civilis) tradus în limba greacă, publicat mai târziu sub forma „Basilicalelor" şi transmis în Europa.

  1. P. Huntington are, totuşi, meritul de a fi scos în evidenţă - într-o epocă de globalizare - rolul factorului civilizaţional, inclusiv religios, în agregarea marilor grupări economico-politice ale lumii. De asemenea, în „Ciocnirea Civilizaţiilor", se subliniază determinarea etno-religioasă a confruntărilor şi conflictelor politico-militare actuale. Factorul religios acţionează atât la nivelul coagulării etno-culturale a taberelor ce-şi dispută anumite teritorii şi resurse, cât şi la cel al motivaţiilor spirituale ale adversităţilor. Factorul religios permite rapida mobilizare moral-culturală a adepţilor unei mişcări teroriste sau ai unei organizaţii naţionalist-extremiste, ca şi demonizarea adversarilor.

Pe de altă parte, S. P. Huntington exagerează dimensiunea adversităţilor dintre „lumile" catolică, protestană şi ortodoxă şi exclude mutaţiile produse, în decursul a mai bine de 200 de ani, de procesele de modernizare în Europa.

În prezent, Uniunea Europeană are în componenţă majoritatea ţărilor Europei Occidentale. În diferite tratate ale U.E. (Maastricht, Amsterdam) se face referire la moştenirea culturală a Europei. Preconizata extindere a Uniunii până la frontierele geografice ale continentului (adică până la Urali), a dus şi la preocuparea ca în statutul U.E. să nu existe nici un fel de discriminare. Această poziţie reiese clar din Declaraţia nr. 11 a Tratatului de la Amsterdam cu privire la statutul Bisericilor şi al grupurilor non-confesionale, paragraful 1: „U.E. respectă şi nu prejudiciază ceea ce potrivit legislaţiei naţionale se defineşte ca statut al Bisericilor şi grupurilor sau comunităţilor religioase". Ceea ce arată că extinderea, deci stabilirea unor alte frontiere europene, se face pe baza criteriilor economice şi politice, nu religioase (care nu pot fi ,totuşi, cu totul ignorate).

CATOLICISMUL

1010 R. K. Fenn, Religion and legitimation of social sistem, Edition Easter, W. A; Changing Perspectives in the Scientific Study of Religion, Ed. Wiley & Sons, N. Y., 1974 p. 143-162, 219

 

Biserica Apuseană are o îndelungată tradiţie de implicare făţişă în politică şi de limitare a supremaţiei Statului asupra societăţii. Poziţia sa universalistă a fost contestată, iniţial în epoca Renaşterii; în secolele XVIII-XIX principalele măsuri de secularizare au vizat privilegiile şi proprietăţile ierarhiei bisericeşti catolice, în Europa de Vest, Centrală şi de Sud. Cu toate acestea , biserica îşi menţine încă o influenţă considerabilă asupra societăţii. În politică, partidele democrat-creştine se plasează în sfera de influenţă a Bisericii Catolice.Locul şi rolul catolicismului au fost contestate , uneori violent, în secolul XX de statele totalitare de tip fascist, nazist şi comunist. Statul totalitar, purtător al unei etici proprii, căuta să normeze viaţa fiecărui individ devenind astfel un adversar nou şi puternic care nu este nici religie, nici divinitate, dar „le împrumută caracteristicile pentru a le absorbi şi domina"10. Papa Pius al XI-lea a încercat să se opună prin acţiuni de stăvilire a „invaziei" statului la nivelul familiei (Enciclica „Divini ilius magistri", din 1929): pentru ca statul să „protejeze şi să încurajeze" familia nu să

 

„absoarbă familia şi individul" sau să se substituie acestora. Enciclica din 1931 „Quadragesimo anno",face referiri la modul de funcţionare a statelor şi economiei moderne, şi la adoptarea unei „doctrine sociale" a Bisericii. Prin concordat - un acord bilateral Biserică-Stat care are valoare de lege, instrument defensiv al libertăţii şi autonomiei Bisericii - Mussolini, de exemplu,spre deosebire de Hitler, se vedea obligat să recunoască libertăţile şi autonomia bisericii, în raporturile cu statul.Enciclica „Dilectissima nobis"(1933)sublinia:„Este un fapt cunoscut de toţi că biserica catolică, care nu e în nici un fel legată de o formă de guvernământ mai mult decât o alta, câtă vreme ele respectă drepturile lui Dumnezeu şi ale conştiinţei creştine, nu întâmpină nici o dificultate în a se acorda cu diferitele instituţii civile, fie monarhice, fie republicane, aristocratice sau democratice". Această afirmaţie a fost interpretată ca o atitudine indiferentă a Bisericii faţă de formele de guvernare. Concordate s-au încheiat întreVatican şi Lituania, Letonia, România, Iugoslavia, Polonia, Austria, Cehoslovacia şi mai multe state germane (cu excepţia Reichului), relaţiile biserică-stat fixându-se în scheme juridice formale, concordatul cu Italia pare însă, a scoate la iveală tentativa de confesionalizare a instituţiilor încercând impunerea civilă a normei religioase (art. 34, recunoaşte valabilitatea civilă a căsătoriei religioase, art. 13, 14 care permit asistenţa religioasă a forţelor armate numai după ritul catolic).

Papa Pius al XII-lea anulează „neutralitatea" bisericii faţă de regimurile politice. El a afirmat că ordinea naţională şi mondială ar trebui să fie umană înainte de a fi creştină acolo unde nu sunt respectate drepturile omului neputând fi creştină. Astfel, declaraţia lui Pius al XI-lea că biserica catolică se acordă cu orice formă de guvernământ „câtă vreme ele respectă drepturile lui Dumnezeu şi ale conştiinţei creştine" se transformă la Pius al XII-lea: „biserica admite orice formă de guvernământ cu condiţia să nu contrazică drepturile divine şi umane"11.

Papalitatea a insistat asupra necesităţii unei legislaţii drepte şi sigure, ca scut în faţa forţei. Astfel unica formă de guvernământ potrivită omului a fost socotită democraţia, după cum reiese şi din mesajul de Crăciun din 1944: „În epoca noastră în care activitatea statului este atât de vastă şi decisivă, forma democratică de guvernământ apare multora ca un postulat natural impus de raţiunea însăşi".Prin afirmarea democraţiei se recunoştea laicitatea şi autonomia statului ca realitate ontologic şi juridic separată de biserică. Autonomia şi autoritatea statului impuneau o participare conştientă şi responsabilă a individului la gestionarea intereselor comunităţii: „prima datorie a unei învăţături catolice fiiind să risipească erorile care,

dezlegând puterea din legăturile ei esenţiale de dependenţă faţă de Dumnezeu tind să distrugă raportul eminamente moral care o uneşte cu viaţa individuală şi socială" (Pius al XII-lea, în mesajul de Crăciun 1944).

Mai târziu, Conciliul Vatican II va considera că problema abstractă a raporturilor dintre biserică şi stat o implică pe cea mult mai profundă a raportului dintre societatea laică şi societatea religioasă.

În alocuţiunea rostită la Corpul Cardinalilor Bisericii Catolice din 14 februarie 1949

25

 

Acţiunile actuale ale bisericii catolice continuă, prin Papa Ioan Paul al II-lea, viziunea lui Pius XII-lea, solidarizându-se cu conştiinţa umană acolo unde -ca în cazul Poloniei, înainte de momentul 1989 - se încearcă întărirea libertăţii şi autonomiei pentru a contracara orice încălcarea a drepturilor, moralei şi tendinţă de ocultarea religiei. Papalitatea desfăşoară o intensă activitate internaţională-în care se înscriu şi relaţiile amiabile cu Patriarhia Ortodoxă Română-, destinată aprofundării dialogului ecumenic şi între marile religii ale lumii; în Europa post -comunistă, catolicismul se străduieşte să-şi reafirme prezenţa inconfundabilă după decenii de interdicţii totalitare.