1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Fenomenul sectar capătă, din preajma anului 1800, o tot mai mare amploare. Proliferarea sectelor este până în ziua de azi un fenomen al sferei religioase cu adânci implicaţii asupra bisericilor şi societăţii.

Termenul de „sectă" desemnează de obicei, cu nuanţă peiorativă, grupări religioase disidente sau chiar grupări de discipoli sau adepţi reuniţi în jurul unui lider, învăţător.

Dacă biserica privilegiază propria extindere, secta pune accent pe intensitatea vieţii membrilor săi. Deci sectele nu sunt numai o formă de manifestare a religiozităţii ci şi o formă de comunitate şi comportament social, contestat deseori de restul societăţii.

Etimologie: lat. „secare" - a secţiona, a despica, a tăia; „secedere" -separare de ceva; „sequi" - a urma (o doctrină, un profet, mod de viaţă, reguli), a secunda pe cineva.

Din punct de vedere teologic secta reprezintă o ruptură, o separare faţă de religia de origine.

Trăsăturile definitorii ale comunităţilor sectare sunt:

  1. disidenţa, abaterea de la o situaţie existentă şi promovarea unei noi direcţii şi orientări. Viabilitatea sectei este dependentă de alternativa pe care o propune la ceea ce contestă. Cel mai frecvent se contestă religia sau biserica de origine, insistându-se pe ideea că bisericile existente, în special cele oficiale, nu mai satisfac speranţa de mântuire a omului contemporan, îndemnând la părăsirea acestora. Argumentele ţin de fastul exagerat al celorlalte forme religioase, ceremonialul care nu respectă tiparul biblic, preoţi care urmează calea, ruptura creată între ierarhi şi credincioşi, denaturarea textelor sacre etc.
  2. alegerea voluntară şi reciprocă. Aderarea la o sectă se face pe bază de voluntariat şi reprezintă solicitarea accesului într-o comunitate care îl poate refuza. Participarea la viaţa grupului implică întreruperea apartenenţei anterioare, ceea ce semnifică supunerea la regulile impuse de grup prin excluderea oricărei alte conduite religioase morale sau sociale.
  3. coeziunea de grup. Într-un grup sectant totul este subordonat şi jertfit sectei: situaţie materială, faimă, calităţi fizice şi intelectuale. În raport cu restul societăţii, comunitatea sectantă se delimitează cu severitate. Ceilalţi fac parte din „lume", sunt impuri şi prin aceasta nu se vor putea mântui niciodată.
  4. tendinţa de izolare faţă de restul societăţii, în scopul de a păstra anumite tradiţii şi practici abandonate în cadrul lumii civilizate.
  5. elitism şi legitimarea directă de la Dumnezeu. Fiecare membru al sectei are convingerea că deţine un rol providenţial prin voinţa divină care îl îndrumă în mod direct, aparţinând astfel unei elite aleasă de Dumnezeu. Aceste trăsături pot suferi transformări, atenuându-se prin creşterea

numărului de membri sau prin înmulţirea contactelor cu restul societăţii sub presiunea unor evenimente etc.

Unele secte pot avea roluri sociale negative, ceea ce duce la urmărirea şi condamnarea lor  ( acestea profită de copii, persoane cu handicap, bătrâni, orfani, persoane nevoiaşe care nu se pot apăra şi a căror naivitate este speculată de către secte).

Libertinajul sexual din unele comunităţi sectante, imoralitatea şi abuzurile sexuale ale liderilor (profeţi, guru, mesianici) au adus aceste grupuri nu numai în atenţia poliţiei şi a tribunalelor, ci uneori în prejma linşajului. Autorităţile sunt atenţionate în legătură cu practicile intime nefireşti, patologice, cultivate sub pretextul „tantrismelor", misterelor orientale, societăţilor secrete, asociaţiilor satanice, liturghiilor negre ş.a. Sunt condamnate şi cad sub incidenţa legii manifestările rituale ale unor secte sau mişcări religioase care presupun mutilarea, castrarea sau aproape complet abandonata practică a sacrificiilor umane în scopul părtăşiei.

Disfuncţia socială cea mai frecvent discutată, caracteristică tuturor sectelor, este fanatizarea credincioşilor, ce poate ajunge până la alienarea morală şi psihică a membrilor. Aceştia nu numai că-şi abandonează modul de viaţă anterior, familia, serviciul, dar sunt capabili de orice sacrificiu pentru sectă sau lider, mulţi fiind pregătiţi pentru sacrificiul suprem la îndemnul "profetului". Fanatismul poate fi o caracteristică a stării de religiozitate în general, dar el se manifestă, mai ales, în tipuri de comunităţi sectare cu o mare intensitate a vieţii religioase. Pe suportul fanatismului religios, credincioşii pot fi folosiţi în orice activitate de la dezordine socială, până la infracţionalitate.

O consecinţă a accentului pe viaţa religioasă este degradarea relaţiilor sectei şi ale sectanţilor cu restul societăţii. În viaţa lor, toate celelalte activităţi şi relaţii ajung să fie subordonate preocupărilor religioase. Activitatea economică, profesia, modul de viaţă, alimentaţia, preocupările culturale, chiar igiena şi sănătatea, sunt condiţionate de credinţă. Unele dintre acestea nu generează aspecte disfuncţionale evidente. Spre exemplu, refuzul de cultură şi civilizaţie, alimentaţia vegetariană, practicarea numai a unor profesii ş.a. stânjenesc mai puţin desfăşurarea normală a vieţii sociale. Dacă acestea s-ar generaliza, însă, societatea ar resimţi anumite insatisfacţii şi din cauza lor. Spre exemplu, faptul că membrii ai variatelor forme de adventism refuză să lucreze sâmbăta, la nivel naţional ar putea deregla unele activităţi, funcţii, întreprinderi. Chiar refuzul de cultură şi civilizaţie, în cazul în care s-ar manifesta la milioane de sectanţi, ar avea un rol negativ în dezvoltarea normală a unei ţări. Unele secte refuză asistenţa medicală, pretextând că singurul tămăduitor adevărat este Dumnezeu şi vindecarea se face numai prin credinţă. Comportamentul respectiv contravine normelor sanitare publice şi uneori pune în pericol nu numai viaţa bolnavului ci şi a familiei şi restului comunităţii, în cazul unor boli transmisibile.

Anumite secte, care tocmai din această cauză sunt şi interzise de autorităţi, contestă în mod direct, uneori cu agresivitate, organizarea şi conducerea laică a statelor, refuzând să respecte legile, să plătească impozite, ş.a. Ei afirmă că singura împărăţie este cea a lui Dumnezeu, singurul conducător este Isus sau liderul sectei respective. Organizarea statală şi aparatul politic sunt socotite satanice şi se luptă împotriva "satanei" prin săvârşirea unor acţiuni făţiş antistatale. Sectele în discuţie refuză să participe la conducere, nu votează, încercând să împiedice desfăşurarea legală a alegerilor, nu primesc actele de stare civilă sau le distrug, nu-şi achită obligaţiile faţă de autorităţi, intră în conflict cu poliţia şi justiţia.

O caracteristică a vieţii spirituale de astăzi rezidă în răspândirea credinţelor imprecise sau „convenabile", aşa - numitele religii alternative. Adepţii acestor credinţe întâlnesc în acest fond religios individualismul „democratic", capitalist. Aşa s-ar putea explica succesul unor religii asiatice în care credinţele sunt reduse la minim, rolul cel mai important fiind atribuit acţiunii asupra sinelui. Tot aici putem include practicile şi religiile fără o dogmă precisă (magie, ocultism, paranormal, parareligie, parapsihologie). Astrologia, prevestirile, chiromanţia, cartomanţia, vrăjitoria, spiritismul, OZN-urile au ca principal obiect „fericirea" subiectului (afaceri, iubire, viitor).

Altă tendinţă actuală este de aplecare, preponderent, spre latura mistică, spirituală, ezoterică a religiilor monoteiste: marii mistici ai creştinismului, iudaismului, sufismului, islamului. Din această cauză, confesiunile consacrate se confruntă cu dezvoltarea unor noi mişcări religioase. Un număr însemnat de evrei se întorc la iudaismul „ortodox" (ceea ce înseamnă revenirea la tradiţia bazată pe respectarea Legii); în protestantism, renasc mişcările evanghelice cu tendinţe fundamentaliste având opinii politico - morale conservatoare.

O altă trăsătură a vieţii religioase actuale constă în importanţa ce se acordă în societate unor lideri carismatici, personalităţilor religioase (Papa Ioan Paul al II-lea, Dalai Lama), ceea ce trădează nevoia unor modele întrupate în indivizi, sau a unei identificări cu indivizii sublimaţi. Şi aici se creează un alt paradox: într-o societate secularizată avidă de autonomie şi apel la raţiune, e prezentă abdicarea de la voinţa şi raţiunea proprie.

Concluzionând, putem spune că ultimele trei decenii ce au precedat trecerea în mileniul trei au fost caracterizate de identitate religioasă vizibil afirmată - religiozitate „expusă" - interesul pentru reprezentări religioase (în film, teatru, literatură). Apoi, pe măsură ce societatea modernă continuă să-şi dezvolte organizarea din ce în ce mai mult ea imprimă din caracteristicile ei domeniului religios. Într-un fel, chiar secularismul devine matrice pentru noi religii. Noi religii care sfidează religiile consacrate. O deschidere a acestora din urmă către societatea modernă, secularizată le-ar confrunta cu o problemă al cărei tăiş e dublu: pe de o parte riscanta părăsire a terenului tradiţional care le legitimează, în mare măsură autoritatea, iar pe de altă parte, contestarea legitimităţii lor tradiţionale de către noi credinţe şi practici ce şi - ar intensifica prozelitismul, în spaţiul ocupat de cele mai conservatoare categorii civice.