1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

SUPRANATURALISMUL - formă de religie ce recunoaşte existenţa unor forţe supranaturale care influenţează evenimentele umane atât în bine cât şi în rău. Nu e vorba de zei sau spirite, ci de forţe supranaturale impersonale.

ANIMISMUL - sau credinţa în prezenţa spiritelor în lume, acestea putând exista în oameni sau orice fiinţe din lumea naturală (animale sau chiar vegetale). Spiritele pot fi invocate prin practici rituale magice. Formă religioasă caracteristică triburilor, cu precădere în Africa.

TEISMUL - credinţa în existenţa zeilor care trebuie veneraţi şi cinstiţi. Teismul are două forme: politeism şi monoteism.

  • POLITEISMUL - este credinţa în existenţa mai multor zei. De obicei, există un zeu mai puternic, un zeu al zeilor.
  • MONOTEISMUL - sau credinţa într-un singur zeu. În prezent religiile monoteiste - iudaismul, creştinismul sau islamul - au împreună, un număr de adepţi mai mare decât orice altă formă de religie.

IDEALISMUL TRANSCEDENT - se bazează pe principii sacre de idei, cu scopul perfecţionării spirituale, fiinţei umane (budismul).

În prezent, la nivel global există un număr impresionant de religii, pe lângă cele deja consacrate- cum ar fi iudaismul, creştinismul (cu variantele sale dintre care amintim aici catolicismul, ortodoxia şi protestantismul), islamul (cu cele două şcoli majore ale sale: sunnismul şi şiismul), hinduismul, budismul -existând nenumărate denominaţii, secte, mişcări şi asociaţii religioase.

Principalele religii şi Biserici

Fiecare religie are, în grade variate, caracteristici ce pot fi catalogate drept pozitive şi negative sau paşnice şi agresive. Mai mult, există întotdeauna valori care sunt comune. Dintre principalele religii amintim aici:

  1. CREŞTINISMUL este cea mai răspândită religie din lume, simbolul central fiind Isus Hristos, Mântuitorul lumii şi garantul Învierii. Dezvoltat din iudaism, creştinismul are parte de o sciziune, Marea Schismă din secolul XI, care duce la apariţia celor două biserici majore: Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă. În secolul XVI, Reforma, iniţiată de Luther creează o noua sciziune- de data aceasta în sânul Bisericii Catolice- şi duce la apariţia protestantismului, care se rupe de Roma. Spiritul Reformei a impulsionat dezvoltarea a numeroase confesiuni în cadrul protestantismului, acest proces continuându-se pînă în ziua de azi.

Diferenţele4 majore între Catolicism şi Ortodoxie par a fi de origine doctrinară şi constau în: - dogma Filioque (qui ex Patre Filioque procedit-care de la Tatăl la Fiul purcede), după care Duhul Sfânt purcede de la Tatăl „şi de la Fiul".Pentru CatolicismFilioque ar fi o explicare şi o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfânt, formulată la al II-lea Sinod ecumenicde la Constantinoplol (381d. H.),care pentru a contracara erezia lui Macedoniu a reafirmat expresia folosită de Ioan, „care de la Tatăl purcede" (Ioan 15, 26). Ortodoxia vede în aceasta o schimbare a doctrinei biblice despre o singură purcedere cu doctrina despre „dubla purcedere", de neacceptat din punct de vedere al învăţăturii despre Treime;

- primatul episcopului de la Roma asupra Bisericii universale şi infaibilitatea papei;

- doctrina sacramentală, în special caracterul indelebil al hirotoniei şi mirungerii, natura Tainei cununiei şi consacrarea euharistică prin epicleză;

-  zămislirea - fără - prihană a Fecioarei Maria (la care, în 1950,se adaugă o nouă dogmă despre înălţarea la cer cu trupul a Maicii Domnului);

- învăţătura despre purgatoriu şi judecata particulară.

Toate aceste diferenţe nu au un sens radical, putând fi reduse, cu excepţia primatului şi a infaibilităţii papei, aceasta evidenţiindu - se în mod clar mai degrabă ca o întreagă viziune ecleziologică decât ca simplă diferenţă doctrinară - mai ales după Conciliul II Vatican (1959) - unde s-a reafirmat cu vigoare că primatul papei este o structură indispensabilă unităţii Bisericii universale5.Acest lucru ar însemna unitate şi centralizare prin structura juridică a Bisericii, şi nu prin consens sau conciliaritate.

4 Yves M.J. - Congar - Chretiens desunis, Principes d'une <Oecumenisme> catholique, Paris Editions du Cerf, Paris,1937

5 D. Popescu, Ecleziologia romano - catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologiacontemporană (teza de doctorat), în Ortodoxia, XXIV (1972), nr. 3, p.325 - 457

 

Protestantismul, în încercarea sa de a reforma teologia scolastică şi a Bisericii Catolice, a avansat câteva doctrine confesionale specifice: - autoritatea cuvântului lui Dumnezeu; împotriva doctrinei catolice - conform căreia Biblia şi Tradiţia sunt izvoare şi norme ale credinţei, egale şi paralele,Tradiţia fiind singurul interpret legitim şi infailibil al Bibliei - protestantismul respinge tot ceea ce nu are o bază clară în Biblie. Între protestant şi Biblie nu pot sta forme de intermediere ca Tradiţia, autoritatea papei sau Biserica. Recunoaşterea lui Dumnezeu ca Domn al istoriei reprezintă una din principalele idei ale protestantismului;

- mântuirea prin harul lui Dumnezeu sau justificarea numai prin credinţă; credinciosul este iertat de Hristos prin jertfa Sa de răscumpărare, nu prin faptele sale.Credinţa înseamnă acceptarea acestui dar al iertării pe care Dumnezeu îl dferă în numele lui Hristos.Faptele nu sunt o condiţie a justificării, sau un plus la credinţă,ci o dovadă a îndreptării.Mîntuirea nu se referă atât la responsabilitatea omului, cât la planul imuabil al lui Dumnezeu care lucrează în istorie în mod liber;

- biserica invizibilă, adică poporul ales este cunoscut doar de Dumnezeu. Laicii au dreptul să citească Biblia, iau parte la conducerea comunităţii şi la cult.În viziunea protestantă Biserica este sub judecata lui Dumnezeu, într-un continuu proces de înnoire („semper reformanda")

- învăţătura despre natura păcatului. Reforma a pus accent pe vina şi păcătoşenia omului şi pe umanitatea lui Adam care e lipsită de har, şi nu pe umanitatea nouă în Hristos. Aspectul ontologic şi cosmic al răscumpărării este minimizat. Restaurarea omului este reltivă pentru că el rămâne întotdeauna justificat şi păcatos în acelaşi timp. Acesta este şi motivul pentru care etica protestantă pune un puternic accent pe pietatea personală.

  1. IUDAISMUL poate fi considerat prima religie monoteistă a lumii.Iahve
    (Iehova) este Dumnezeul care a făcut un „legământ" cu poporul evreu prin
    intermediul lui Avraam,fondatorul religiei. Evreii erau astfel „poporul ales" să
    ducă cuvântul Domnului şi altor popoare; în schimb, Iahve va avea grijă de
    poporul Său. Ca şi în cazul creştinismului, şi în iudaism au avut loc sciziuni din
    cauza diferenţelor în interpretarea religioasă.
  2. ISLAMUL. Trăsături caracteristice:
  • componente sociale, redistribuire;
  • războiul sfânt, JIHADUL,
  • formează comunităţi religios - politice (UMMA);
  • negarea frontierelor rasiale. El urmează directivele unei „internaţionale", întemeindu-se pe ideea de stat divin (islamul trece fără dificultate peste hotare naturale şi organice - în special neamurile);
  • permite misticismul;
  • face distincţie între DAR-AL ISLAM (regiunea credincioşilor) şi DAR-AL HARB (regiune de luptă).

Datorită expansiunii sale agresive si implicării în terorismul internaţional, asupra islamismului s-au făcut foarte multe studii, în special asupra islamismului fundamentalist , una din concluzii fiind că islamul este incompatibil cu valorile societăţilor liberale, cu democraţia pentru că în comunităţile islamice nu poporul este stăpân. Stăpână este voinţa Domnului aşa cum apare în shari'a, legea supremă formulată de Coran şi de Sunna Profetului. Opinia majorităţii poate constitui baza pentru exerciţiul legitim al autoritaţii politice în statul islamic, însă numai în condiţiile în care recunoaşte şi poate fi încadrată în normele legii shari'a. Deci acţiunile politice au legitimitate numai dacă sunt bazate pe legea shari'a. Valorile fundamentale în islam ţin atunci de respectarea normelor legii shari'a nu de cele ale democraţiei.

  1. SHINTOISMUL sau „calea zeilor"este o religie apărută în Japonia, în perioada prefeudală, caracterizată prin animism, venerarea unor divinităţi ale naturii, cultul strămoşilor, al eroilor şi al mikadoului.Devine religie de stat între 1868-1945.
  2. HINDUISMUL este, ca religie, greu de definit, deoarece nu are un cod religios, dogmă sau credinţă comună tuturor credincioşilor. Nu are un sistem filozofic unic, nici un cult uniform sau o carte sfântă, ca de exemplu Biblia creştină.

Această religie nu cunoaşte „dogme" şi nici „misiune". Hindus este acela care s-a născut într-o castă. Hinduismul a conservat şi transmis de-a lungul secolelor, într-o formă religioasă, doctrina castelor, a grupurilor sociale închise, cu un rol esenţial în viaţa socială şi spirituală a individului. Cultul hindus se bazează pe un amalgam de rituri şi ceremonii, modele comportamentale pentru credincioşi, lăsând însă acestora o largă libertate în ceea ce priveşte concepţiile cu caracter filozofic.

Toleranţa religioasă este dublată de capacitatea hinduismului de a asimila elemente ale altor religii. Dezavantajul este imposibilitatea unificării religioase a Indiei.     Trăsăturile     caracteristice     sunt     „KARMA"     (destinul)     şi

„DHARMA"(eliberarea)

  1. BUDISMUL a apărut in India,în secolul VI î.H.,iniţiatorul fiind Buddha („cel deşteptat"). Potrivit învăţăturilor budiste, viaţa este un şir de suferinţe care îşi au originea în dorinţele umane care sunt îndreptate către plăcere. Răspunsurile la problemele lumii se găsesc- potrivit viziunii budiste- în schimbarea personală şi dezvoltare unui nivel superior de spiritualitate.
  2. Confucianismul este unul din cele mai largi curente de idei sociale din China, pune un accent deosebit pe respectarea tradiţiilor şi cultul strămoşilor.

Nu se defineşte ca religie în sens strict al cuvântului. Prin caracterul său de ansamblu, confucianismul este o doctrină etic - politică. În centrul acestei doctrine se află ideea de conducere armonioasă a statului şi societăţii, condiţionată de „autoperfecţiunea" personalităţii. Centrul de atenţie este îndreptat spre stabilirea subordonărilor ierarhice în familie şi societate, potrivit principiului funcţiei şi poziţiei ocupate şi vârstei.

SECTELE

Fenomenul sectar capătă, din preajma anului 1800, o tot mai mare amploare. Proliferarea sectelor este până în ziua de azi un fenomen al sferei religioase cu adânci implicaţii asupra bisericilor şi societăţii.

Termenul de „sectă" desemnează de obicei, cu nuanţă peiorativă, grupări religioase disidente sau chiar grupări de discipoli sau adepţi reuniţi în jurul unui lider, învăţător.

Dacă biserica privilegiază propria extindere, secta pune accent pe intensitatea vieţii membrilor săi. Deci sectele nu sunt numai o formă de manifestare a religiozităţii ci şi o formă de comunitate şi comportament social, contestat deseori de restul societăţii.

Etimologie: lat. „secare" - a secţiona, a despica, a tăia; „secedere" -separare de ceva; „sequi" - a urma (o doctrină, un profet, mod de viaţă, reguli), a secunda pe cineva.

Din punct de vedere teologic secta reprezintă o ruptură, o separare faţă de religia de origine.

Trăsăturile definitorii ale comunităţilor sectare sunt:

  1. disidenţa, abaterea de la o situaţie existentă şi promovarea unei noi direcţii şi orientări. Viabilitatea sectei este dependentă de alternativa pe care o propune la ceea ce contestă. Cel mai frecvent se contestă religia sau biserica de origine, insistându-se pe ideea că bisericile existente, în special cele oficiale, nu mai satisfac speranţa de mântuire a omului contemporan, îndemnând la părăsirea acestora. Argumentele ţin de fastul exagerat al celorlalte forme religioase, ceremonialul care nu respectă tiparul biblic, preoţi care urmează calea, ruptura creată între ierarhi şi credincioşi, denaturarea textelor sacre etc.
  2. alegerea voluntară şi reciprocă. Aderarea la o sectă se face pe bază de voluntariat şi reprezintă solicitarea accesului într-o comunitate care îl poate refuza. Participarea la viaţa grupului implică întreruperea apartenenţei anterioare, ceea ce semnifică supunerea la regulile impuse de grup prin excluderea oricărei alte conduite religioase morale sau sociale.
  3. coeziunea de grup. Într-un grup sectant totul este subordonat şi jertfit sectei: situaţie materială, faimă, calităţi fizice şi intelectuale. În raport cu restul societăţii, comunitatea sectantă se delimitează cu severitate. Ceilalţi fac parte din „lume", sunt impuri şi prin aceasta nu se vor putea mântui niciodată.
  4. tendinţa de izolare faţă de restul societăţii, în scopul de a păstra anumite tradiţii şi practici abandonate în cadrul lumii civilizate.
  5. elitism şi legitimarea directă de la Dumnezeu. Fiecare membru al sectei are convingerea că deţine un rol providenţial prin voinţa divină care îl îndrumă în mod direct, aparţinând astfel unei elite aleasă de Dumnezeu. Aceste trăsături pot suferi transformări, atenuându-se prin creşterea

numărului de membri sau prin înmulţirea contactelor cu restul societăţii sub presiunea unor evenimente etc.

Unele secte pot avea roluri sociale negative, ceea ce duce la urmărirea şi condamnarea lor  ( acestea profită de copii, persoane cu handicap, bătrâni, orfani, persoane nevoiaşe care nu se pot apăra şi a căror naivitate este speculată de către secte).

Libertinajul sexual din unele comunităţi sectante, imoralitatea şi abuzurile sexuale ale liderilor (profeţi, guru, mesianici) au adus aceste grupuri nu numai în atenţia poliţiei şi a tribunalelor, ci uneori în prejma linşajului. Autorităţile sunt atenţionate în legătură cu practicile intime nefireşti, patologice, cultivate sub pretextul „tantrismelor", misterelor orientale, societăţilor secrete, asociaţiilor satanice, liturghiilor negre ş.a. Sunt condamnate şi cad sub incidenţa legii manifestările rituale ale unor secte sau mişcări religioase care presupun mutilarea, castrarea sau aproape complet abandonata practică a sacrificiilor umane în scopul părtăşiei.

Disfuncţia socială cea mai frecvent discutată, caracteristică tuturor sectelor, este fanatizarea credincioşilor, ce poate ajunge până la alienarea morală şi psihică a membrilor. Aceştia nu numai că-şi abandonează modul de viaţă anterior, familia, serviciul, dar sunt capabili de orice sacrificiu pentru sectă sau lider, mulţi fiind pregătiţi pentru sacrificiul suprem la îndemnul "profetului". Fanatismul poate fi o caracteristică a stării de religiozitate în general, dar el se manifestă, mai ales, în tipuri de comunităţi sectare cu o mare intensitate a vieţii religioase. Pe suportul fanatismului religios, credincioşii pot fi folosiţi în orice activitate de la dezordine socială, până la infracţionalitate.

O consecinţă a accentului pe viaţa religioasă este degradarea relaţiilor sectei şi ale sectanţilor cu restul societăţii. În viaţa lor, toate celelalte activităţi şi relaţii ajung să fie subordonate preocupărilor religioase. Activitatea economică, profesia, modul de viaţă, alimentaţia, preocupările culturale, chiar igiena şi sănătatea, sunt condiţionate de credinţă. Unele dintre acestea nu generează aspecte disfuncţionale evidente. Spre exemplu, refuzul de cultură şi civilizaţie, alimentaţia vegetariană, practicarea numai a unor profesii ş.a. stânjenesc mai puţin desfăşurarea normală a vieţii sociale. Dacă acestea s-ar generaliza, însă, societatea ar resimţi anumite insatisfacţii şi din cauza lor. Spre exemplu, faptul că membrii ai variatelor forme de adventism refuză să lucreze sâmbăta, la nivel naţional ar putea deregla unele activităţi, funcţii, întreprinderi. Chiar refuzul de cultură şi civilizaţie, în cazul în care s-ar manifesta la milioane de sectanţi, ar avea un rol negativ în dezvoltarea normală a unei ţări. Unele secte refuză asistenţa medicală, pretextând că singurul tămăduitor adevărat este Dumnezeu şi vindecarea se face numai prin credinţă. Comportamentul respectiv contravine normelor sanitare publice şi uneori pune în pericol nu numai viaţa bolnavului ci şi a familiei şi restului comunităţii, în cazul unor boli transmisibile.

Anumite secte, care tocmai din această cauză sunt şi interzise de autorităţi, contestă în mod direct, uneori cu agresivitate, organizarea şi conducerea laică a statelor, refuzând să respecte legile, să plătească impozite, ş.a. Ei afirmă că singura împărăţie este cea a lui Dumnezeu, singurul conducător este Isus sau liderul sectei respective. Organizarea statală şi aparatul politic sunt socotite satanice şi se luptă împotriva "satanei" prin săvârşirea unor acţiuni făţiş antistatale. Sectele în discuţie refuză să participe la conducere, nu votează, încercând să împiedice desfăşurarea legală a alegerilor, nu primesc actele de stare civilă sau le distrug, nu-şi achită obligaţiile faţă de autorităţi, intră în conflict cu poliţia şi justiţia.

O caracteristică a vieţii spirituale de astăzi rezidă în răspândirea credinţelor imprecise sau „convenabile", aşa - numitele religii alternative. Adepţii acestor credinţe întâlnesc în acest fond religios individualismul „democratic", capitalist. Aşa s-ar putea explica succesul unor religii asiatice în care credinţele sunt reduse la minim, rolul cel mai important fiind atribuit acţiunii asupra sinelui. Tot aici putem include practicile şi religiile fără o dogmă precisă (magie, ocultism, paranormal, parareligie, parapsihologie). Astrologia, prevestirile, chiromanţia, cartomanţia, vrăjitoria, spiritismul, OZN-urile au ca principal obiect „fericirea" subiectului (afaceri, iubire, viitor).

Altă tendinţă actuală este de aplecare, preponderent, spre latura mistică, spirituală, ezoterică a religiilor monoteiste: marii mistici ai creştinismului, iudaismului, sufismului, islamului. Din această cauză, confesiunile consacrate se confruntă cu dezvoltarea unor noi mişcări religioase. Un număr însemnat de evrei se întorc la iudaismul „ortodox" (ceea ce înseamnă revenirea la tradiţia bazată pe respectarea Legii); în protestantism, renasc mişcările evanghelice cu tendinţe fundamentaliste având opinii politico - morale conservatoare.

O altă trăsătură a vieţii religioase actuale constă în importanţa ce se acordă în societate unor lideri carismatici, personalităţilor religioase (Papa Ioan Paul al II-lea, Dalai Lama), ceea ce trădează nevoia unor modele întrupate în indivizi, sau a unei identificări cu indivizii sublimaţi. Şi aici se creează un alt paradox: într-o societate secularizată avidă de autonomie şi apel la raţiune, e prezentă abdicarea de la voinţa şi raţiunea proprie.

Concluzionând, putem spune că ultimele trei decenii ce au precedat trecerea în mileniul trei au fost caracterizate de identitate religioasă vizibil afirmată - religiozitate „expusă" - interesul pentru reprezentări religioase (în film, teatru, literatură). Apoi, pe măsură ce societatea modernă continuă să-şi dezvolte organizarea din ce în ce mai mult ea imprimă din caracteristicile ei domeniului religios. Într-un fel, chiar secularismul devine matrice pentru noi religii. Noi religii care sfidează religiile consacrate. O deschidere a acestora din urmă către societatea modernă, secularizată le-ar confrunta cu o problemă al cărei tăiş e dublu: pe de o parte riscanta părăsire a terenului tradiţional care le legitimează, în mare măsură autoritatea, iar pe de altă parte, contestarea legitimităţii lor tradiţionale de către noi credinţe şi practici ce şi - ar intensifica prozelitismul, în spaţiul ocupat de cele mai conservatoare categorii civice.