Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Timocraţia, sau constituţia "amatoare de onoruri" este, în viziunea filosofului, caracteristică regimului politic spartan. Evident, omul timocratic nu poate fi decât unul dornic de victorii şi onoruri. Tiuf înseamnă preţ, valoare, stimă, consideraţie, respect. Timocraţia este constituţia în care principiul fundamental este cel al onorurilor, al respectului. Cetăţenii sunt apreciaţi cu atât mai mult cu cât se bucură de mai multe onoruri.

În viziunea lui Platon, fiecare formă coruptă de guvernare se naşte din cea perfectă, în anumite condiţii speciale. Întâlnim aici o idee extrem de interesantă pentru întreaga gândire politică platonică, anume că schimbarea unui regim politic nu se poate face decât dacă în interiorul grupului care are puterea se întâmplă la un moment dat o dezbinare, un dezechilibru. Altfel, dacă în interiorul a ceea ce astăzi am numi elită politică domneşte armonia cea mai profundă, schimbarea nu are cum surveni, deci constituţia nu se modifică:

"Căci e vădit că orice regim politic se modifică pornind de la grupul ce are puterea, atunci când în interiorul acestuia apare o dezbinare. Dar dacă acolo domneşte înţelegerea, chiar dacă acest grup ar fi foarte restrâns, este cu neputinţă să se producă vreo schimbare." (545 d)

Pentru termenul tradus în limba română cu "dezbinare" Platon foloseşte cuvântul Gidoiţ, iar pentru ideea de schimbare, avem ^STaPoXf. În ce priveşte cel de-al doilea termen, sensul lui fundamental este cel de schimbare, de transformare. Interesant este să ştim că primul (oidoiţ), înseamnă atât "stagnare", "stare pe loc", "stabilitate", "imobilitate", cât şi contrariul său, adică "discordie", "dispută", "divizare".

Ce ne spune, cu alte cuvinte, Platon? Că cetăţile cunosc două tipuri majore de transformări. Unele sunt de tipar "metabolic", în care transformarea are loc ca urmare a unei discordii (oidoiţ), iar altele, în care aparent nu are loc nici o transformare în sensul lui u£TaPoXf|, dar care cunosc o dispută ce se datorează tocmai absenţei unei transformări vizibile. Stagnarea este ea însăşi o transformare, o divizare, care însă vizează îndepărtarea lui (j,£TaPoXf|. La rândul ei, aceasta din urmă nu se poate ivi decât dacă prima joacă rolul discordiei. Este aici un extrem de subtil joc al contrariilor, al mişcărilor de aparentă stabilitate şi aparentă divizare, pe care gândirea modernă nu-l mai poate percepe. Pentru noi, o lume stagnează sau evoluează şi atât. Iată că pentru Platon orice stagnare este o luptă pentru eliminarea unui tip de transformare, deci e tot o schimbare, iar orice schimbare poate să-şi aibă punctul de plecare într-o stabilitate rigidă. Schimbarea se naşte atât din schimbare, cât şi din stagnare. Aceste două concepte, deşi opuse, se sprijină reciproc.

Este interesant că fiecare nouă formă de guvernare împrumută anumite caracteristici de la forma din care se trage, forma precedentă, dar are şi unele proprii, care o deosebesc de toate celelalte. În timocraţie, clasa războinică se ţine departe de agricultură sau alte meserii lucrative şi îi cinsteşte pe conducători, se îndeletniceşte cu gimnastica şi luptele războinice - aceste trăsături fac ca ea să semene cu cetatea ideală. Pe de altă parte, cetatea timocratică se teme să-i aducă la conducere pe oamenii înţelepţi, printre altele şi pentru că aceştia sunt mai puţini şi sunt, cum spune Platon, "amestecaţi" (alcătuiţi din rău şi bine), nu mai sunt statornici. În plus, în timocraţie sunt cultivate excesiv firile înflăcărate şi prea simple, potrivite războiului, dar mai puţin potrivite în timp de pace. Oamenii sunt educaţi nu de convingere, ci de forţă. Omul timocratic sau timarhic, printre altele, iubeşte vânătoarea şi gimnastica, nu poate conduce cu ajutorul cuvântului, pe care nu-l ţine la mare preţ, ci cu ajutorul războiului etc.

Загрузка...