Tirania se naşte din democraţie. La fel ca în celelalte cazuri, elementul care determina profilul unui regim ducea, în cazul în care era urmărit în exces, la forma inferioară de organizare politică. În cazul democraţiei, acel bun care îi dă sens, dar care o şi transformă în tiranie, este libertatea. Ultimele stadii ale democraţiei debordând de libertate sunt acelea în care dascălii se tem de elevi şi îi linguşesc pe aceştia, bătrânii sunt îngăduitori cu tinerii şi-i imită pe aceştia, "ca să nu pară că sunt neplăcuţi, nici despotici." (563 a b) Excesul de libertate duce, aşa cum putem deja intui, la excesul de robie:

"Or, libertatea excesivă pare că nu se preschimbă în nimic altceva decât într-o robie excesivă, atât în cazul individului, cât şi al cetăţii" (564 a)

Rădăcinile tiranului sunt în preşedinţie, numai că tiranul este cel care nu se mai dă înapoi de la nimic pentru a ţine mulţimea sub stăpânirea sa, e în stare să ucidă, să facă cele mai cumplite fărădelegi pentru a-şi menţine puterea.

Aparent, tiranul este cel mai apropiat de popor. Scuteşte de datorii, împarte pământ multora, zâmbeşte şi le face pe plac tuturor, e blajin, spune Platon. Totuşi, el are nevoie să stârnească mereu războaie, pentru ca mulţimea să resimtă nevoia unui conducător. De asemenea, unelteşte ca oamenii să fie mai săraci, pentru ca, fiind preocupaţi de traiul zilnic, să nu aibă timp să se gândească la detronarea sa. El e nevoit să scape de prieteni, dar şi de duşmani, căci primii i-ar periclita poziţia pe merit, iar ceilalţi ar încerca să-l uzurpe. De asemenea, trebuie să fie atent ca nu cumva cei viteji şi curajoşi să capete putere mare, încât trebuie să scape şi de aceştia. Am putea spune că e obligat să elimine întrega elită din jurul lui, atât cea ostilă, cât şi cea care-l apreciază. Tiranul trebuie să elimine tot ce e mai bun în cetate, pentru a domni liniştit. El este pe dos decât medicii, ne spune filosoful, căci în timp ce aceştia curăţă trupul de ce e mai rău, lăsând numai ce e bun, tiranul trebuie să procedeze invers. El trebuie să se înconjoare de gărzi de corp din ce în ce mai numeroase, pe măsură ce mulţimea îl urăşte mai abitir. Tiranul are nevoie de acoliţi, dar pe aceştia îi va găsi mai degrabă în afara cetăţii sau printre sclavi, nu printre concetăţenii săi liberi. Prin urmare, tirania are în sine un sâmbure de trădare, tocmai pentru că cetăţenii vor fi nevoiţi să hrănească aceste cohorte de simbriaşi ai tiranului, sosiţi din afara cetăţii.