În realizarea obiectivelor propuse, statul creează norme juridice şi apoi le aplică în viaţa socială. Actele de aplicare, privite strict, au un caracter concret, fiind, de regulă acte individuale care produc anumite efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete). Adeseori, însă, activitatea de aplicare a dreptului se complică prin intervenţia unor acte de organizare a aplicării dreptului care cuprind ele însele reguli juridice. Astfel, adoptarea unei legi de către parlament poate fi urmată de hotărâri ale Guvernului sau instrucţiuni ale miniştrilor date pe baza şi în vederea aplicării acesteia. Şi numai după aceea organele de stat, cetăţenii sau unele organizaţii acţionează în conformitate cu legea respectivă şi cu actele de punere în aplicare a lor, pentru exercitarea unor drepturi şi obligaţii. În acest context se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice.
Faţă de cele arătate se impune precizarea că noţiunea de act de aplicare a dreptului prezintă un sens larg şi un sens restrâns.
În sens larg, actul de aplicare este un act creator de drept cuprinzând norme care organizează traducerea în fapt a unei legi, cât şi un act creator de raporturi juridice.
În sens restrâns, actul de aplicare nu cuprinde reguli, ci duce la naşterea unui raport juridic concret, pe baza unei norme de drept. În acest sens, el este actul prin care cerinţa unei norme se realizează în fapt, cazul ipotetic cuprins în normă fiind materializat.
Constatăm, deci, o subordonare a actelor de aplicare a dreptului faţă de actele normative ca expresie a principiului legalităţii în virtutea căruia actele de aplicare trebuie să fie conforme cu legea. Este adevărat că, atât normele juridice cât şi actele de aplicare, emană de la organele de stat fiind o expresie a autorităţii statului. Dar dacă normele juridice prevăd situaţii generale, ipotetice şi se adresează unei categorii nedeterminate de persoane, actele de aplicare au caracter concret.
Aşa, de exemplu, art. 998 din Codul civil care prevede că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara” este o normă de drept, întrucât are caracter general, pe când o sentinţă civilă pronunţată de o instanţă judecătorească prin care o persoană a fost obligată la repararea unei pagube, izvorâtă dintr-un asemenea delict este un act de aplicare a dreptului.
Actele normative şi actele de aplicare a dreptului se deosebesc[1] între ele sub mai multe aspecte şi anume:
– dacă actele normative formulează prescripţii generale, ipotetice, impersonale, actele de aplicare au un caracter concret, constituind o materializare a normelor juridice într-un caz concret dat (de aplicare a dreptului). Aşa privit, actul juridic vizează conduita într-o situaţie dată a unei persoane ce este identificată şi nominalizată (o hotărâre judecătorească dată în soluţionarea unei cauze).
– adoptarea şi publicarea unor acte normative nu duce în mod automat la crearea de raporturi juridice, pe când actele de aplicare reprezintă întotdeauna un temei al apariţiei, modificării şi stingerii unor raporturi juridice. Fără existenţa actelor individuale de aplicare, ca şi a altor acte juridice ale persoanelor fizice şi juridice, intenţia legiuitorului, a organelor cu competenţă normativă, de a determina conduita subiectelor de drept, nu şi-ar atinge finalitatea (actul de numire într-o funcţie a unei persoane, actul prin care se acordă o autorizaţie de construcţie, sunt acte concrete generatoare de efecte juridice). Privite prin prisma forţei juridice cu care sunt dotate, actele amintite sunt obligatorii şi garantate, la nevoie prin forţa de constrângere statală. Ele se „consumă” prin executarea imediată sau în termenele prevăzute de lege.
– întinderea în timp a efectelor celor două categorii de acte, diferă, de asemenea. Actele normative intră în vigoare (aşa cum am arătat când am analizat acţiunea normelor juridice în timp) în momentul publicării lor (uneori la o dată ulterioară, pe care legea o prevede), pe când actele de aplicare au un efect în timp, diferit de la act la act, în funcţie de scopul avut în vedere prin încheierea raportului juridic respectiv. Un litigiu, o infracţiune, un contract, este subordonat interesului rezolvării în bune condiţii a situaţiei respective. Deci, efectul lor în timp durează atâta timp cât cere interesul în cauză. De aceea, analizând efectul în timp al acestor acte trebuie avută în vedere natura lor (acte penale, constituţionale, civile, administrative), urgenţa măsurilor.
Există deosebiri şi în privinţa încetării acţiunii în timp a celor două categorii de acte. Actele normative îşi încetează acţiunea prin ajungere la termen (legi temporare), printr-o formă a abrogării sau prin cădere în desuetudine, pe când actele de aplicare a dreptului, ca acte strict individuale îşi ating scopul odată cu rezolvarea unor situaţii concrete. Un contract de vânzare-cumpărare, de exemplu, începe să producă efecte juridice din momentul realizării acordului de voinţă, atâta timp cât termenele de prescripţie a drepturilor pe care le generează permit, pe când durata în timp a unei legi, nu este de regulă prestabilită (excepţie făcând legile temporare), ea producându-şi efectele până la apariţia unui alt act normativ care reglementează problemele respective.
– cele două categorii de acte se deosebesc şi sub aspectul condiţiilor formale de valabilitate. Astfel, pentru ca o lege să fie valabilă se cere a fi votată de către Parlament, apoi promulgată de către Preşedintele ţării şi apoi publicată, pe când o hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces penal trebuie să respecte toate condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Fiecare hotărâre trebuie să cuprindă denumirea instanţei, numele si prenumele membrilor completului de judecată, numele şi prenumele învinuitului sau inculpatului, motivul trimiterii în judecată, încadrarea juridică, descrierea situaţiei de fapt etc.
– actele de aplicare individuală se deosebesc de actele normative şi după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor.
Astfel, actele individuale de aplicare cunosc un sistem de verificare a legalităţii propriu. Asigurarea legalităţii în cadrul raporturilor juridice concrete este legată direct de interesele participanţilor la aceste raporturi (persoane fizice şi persoane juridice). Persoanele amintite au posibilitatea de a-şi apăra drepturile asigurate prin normele juridice. Căile de atac urmăresc tocmai îndepărtarea unor eventuale greşeli care s-au putut strecura cu ocazia aplicării individuale a dreptului. Astfel, împotriva unei hotărâri judecătoreşti poate fi declarat apel, în cazul în care s-a constatat nelegalitatea şi netemeinicia ei, în termen de 15 zile de la pronunţarea sau comunicarea ei. Tot astfel, împotriva unui act administrativ ilegal se poate face reclamaţie la autoritatea emitentă, care este obligată să rezolve cererea în termen de 30 zile, iar împotriva soluţiei acestui organ cel nemulţumit se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a cere, după caz, anularea actului ilegal, recunoaşterea dreptului pretins şi eventual, repararea pagubei cauzate.
Actele normative pot fi şi ele ilegale, dar sistemul de verificare a legalităţii diferă de cel utilizat în cazul actelor individuale de aplicare.
Legile organice sau ordinare care ar încălca principiul legalităţii nu pot fi modificate sau abrogate decât de Parlament după o procedură specială (prin controlul constituţionalităţii legilor ce aparţine Curţii Constituţionale)[2]. De asemenea, actele normative ale organelor locale pot fi abrogate dacă vin în contradicţie cu legile sau cu alte acte normative superioare. În caz de conflict între un act normativ inferior şi altul superior se va aplica acesta din urmă, sesizându-se despre această situaţie organul competent.
[1] Teoria normativistă a lui Hans Kelsen nu face distincţie între actele normative şi actele de aplicare a dreptului, înglobându-le pe toate în categoria normelor juridice. În această concepţie, dreptul reprezintă un ansamblu de norme structurate ierarhic începând cu norma superioară ce are caracterul cel mai general până la actul individual.
[2] Vezi art. 145 din Constituţia României din 21.XI.1991, revizuită.
