Regula pe care o formulează art. 1909 C.civ. este aceea că, în materia bunurilor mobile,
posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate.
Aşa fiind, spre deosebire de revendicarea bunurilor imobile unde posesia instituie numai o simplă prezumţie relativă de proprietate, ce poate fi răsturnată prin probă contrară, tăria deosebită dată posesiei de bunuri mobile care, instituie o prezumţie absolută de proprietate, face ca, în cele mai multe cazuri, revendicarea bunurilor mobile să devină imposibilă.
Aplicarea art. 1909 alin. 1 impune îndeplinirea unor condiţii.
În primul rând, regula amintită se aplică în privinţa bunurilor mobile care pot fi posedate, deci, numai a bunurilor mobile corporale, căci numai acestea sunt susceptibile de detenţiunea materială. Excepţie: bunuri mobile incorporale – titlurile la purtător -.
O a doua condiţie care trebuie îndeplinită de bunul mobil este aceea că el trebuie privit în mod individual. Art. 1909 alin. 1 C.civ. nu se aplică în privinţa bunurilor mobile care formează o universalitate; de exemplu nu se aplică unei succesiuni.
Prevederile art. 1909 alin. 1 pot fi invocate numai de terţul dobânditor care, cu bună-credinţă, dobândeşte bunul de la un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bunăvoie.
Atunci când actualul deţinător al bunului, dobânditor de bună-credinţă de la un detentor precar căruia bunul i-a fost încredinţat de adevăratul proprietar (de exemplu: în depozit, cu titlu de împrumut), l-a primit de la detentor cu titlu gratuit (cum ar fi ca dar manual), nu mai subzistă raţiunea ca lui să i se consolideze dreptul de proprietate asupra bunului astfel primit, prin sacrificarea intereselor adevăratului proprietar. Acţiunea proprietarului originar trebuie să fie admisă, iar terţul dobânditor se va întoarce împotriva detentorului precar.
Condiţiile pe care trebuiască le întrunească posesia bunului mobil, spre a fi aplicabile prevederile art. 1909 alin. 1 C.civ.:
- posesia trebuie să fie reală, în sensul că terţul dobânditor trebuie să îndeplinească concomitent şi cumulativ, în persoana sa, ambele elemente ale posesiei, animus şi
- posesia să fie utilă, adică posesia să fie neviciată.
În plus, posesia trebuie să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă a terţului dobânditor este, în realitate, nu numai o condiţie cerută în persoana acestuia, dar şi o calitate a posesiei pe care el o invocă, şi ea trebuie să existe la momentul intrării efective în posesie, iar nu de la momentul încheierii contractului între dobânditorul de bună-credinţă şi detentorul care l-a înstrăinat.
Au existat opinii potrivit cărora, pe lângă buna-credinţă, şi separat de ea, ar trebui să existe un just titlu, în aceleaşi condiţii în care acesta este cerut în cazul uzucapiunii de 10-20 de ani. Literatura de specialitate şi practica mai recentă au ajuns la concluzia că aplicarea art. 1909 alin. 1 C.civ. nu necesită existenţa unui just titlu, ca element separat de buna-credinţă.
Regula înscrisă în art. 1909 alin. 1 nu se aplică în cazul bunurilor pierdute sau furate. Alineatul al doilea al art. 1909 înlătură aplicarea regulii înscrise în primul alineat, ori de câte ori lucrul a fost pierdut de către proprietar sau i-a fost furat. Cu toate acestea, cel care a pierdut sau i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau i-a fost furat, de la cel care-l găseşte, rămânându-i acestuia din urmă să se întoarcă împotriva celui de la care-l are.
Cel care revendică bunul mobil în temeiul art. 1909 alin. 2 trebuie să dovedească 3 elemente: că el a fost posesor al lucrului, că acel lucru a ieşit din patrimoniul său fără voia sa, şi că bunul revendicat este identic cu cel pierdut sau furat.
Regula cuprinsă în art. 1910 C. civ. Textul articolului 1910 C. civ. prevede o importantă excepţie, în sensul că atunci când „posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la un bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Se acordă astfel o protecţie deosebită terţului de bună-credinţă care a cumpărat bunul într-un loc public unde se încheie în mod curent asemenea acte juridice şi unde, în mod normal, nu trebuie să existe suspiciuni cu privire la provenienţa bunurilor. Datorită împrejurărilor în care s-a încheiat actul în baza căruia a dobândit bunul respectiv, cu titlu oneros, se presupune că nu avea cum să ştie că vânzătorul l-a furat sau l-a găsit. Aşadar, el are un drept de retenţie asupra lucrului până când proprietarul revendicant îi plăteşte preţul pe care l-a dat celui de la care a dobândit posesia.
În literatura de specialitate s-a pus problema nevoii de a corela prevederile art. 1909 alin. 2 şi art. 1910 cu normele dreptului procesual penal. Aceasta pentru că art. 14 alin. 3, lit. a) din Codul de procedură penală dispune că repararea în natură a pagubei cauzată printr-o infracţiune are loc, printre altele, prin restituirea lucrului. Considerăm că aceste bunuri nu pot fi ridicate de la terţul dobânditor, decât în condiţiile prevăzute de art. 1909 alin. 2 Cod civil. În schimb, atunci când terţul de bună- credinţă a cumpărat bunul în împrejurările prevăzute de art. 1910 Cod civil, chiar dacă instanţa a dispus restituirea către partea civilă, el are dreptul de a reţine bunul respectiv în stăpânirea sa, până când proprietarul va plăti preţul la care a fost dobândit de la inculpat.
Nici un considerent nu justifică aplicarea art. 1909 atunci când acţiunea în revendicare este intentată de adevăratul proprietar împotriva terţului dobânditor de rea-credinţă al bunului, deci, împotriva celui care cunoştea că nu dobândeşte de la adevăratul proprietar. Posesia de rea-credinţă a terţului dobânditor, a hoţului sau a găsitorului nu are valoarea unui titlu de proprietate.
