Despre democraţie în America
Se poate afirma că America va căpăta conştiinţă de sine, în sens hegelian, abia începând cu această lucrare a lui Tocqueville. Abia de aici înainte America va „şti” că ea reprezintă Lumea Nouă. În sens temporal în primul rând, adică lumea viitorului, o ţară care va dicta de-aici înainte întregii lumi proiectele de viitor, fiind un fel de port-drapel. Tocqueville este autorul care intuieşte primul şi consacră acestei înnoiri a vieţii politice a lumii o lucrare de astfel de dimensiuni. Marea noutate a lumii se numea democraţie. Noutate? Putem fi nedumeriţi, căci democraţia este „invenţie” antică. E adevărat, dar în variantă modernă, democraţia nu mai fusese niciodată practicată la acelaşi nivel de intensitate în altă parte decât în America. America este terenul virgin pe care se experimentează în condiţii moderne o nouă variantă de democraţie. Un uriaş laborator politic, în care Tocqueville va studia atât părţile pozitive, cât şi cele negative ale acestui nou regim. În fond, studiind America, el încearcă să întrezărească soarta viitoare a Europei, căci este convins că mişcarea democratică este noul val ce animă umanitatea.
Încă din Introducere Tocqueville identifică faptul esenţial care explică toate manifestările particulare care fac societatea americană să fie unică. Acest fapt esenţial este egalitatea de condiţii:
„Aşadar, pe măsură ce studiam societatea americană, descopeream tot mai mult în egalitatea de condiţii acel fapt generator din care părea să decurgă fiecare fapt particular şi îl regăseam neîncetat dinaintea mea ca un punct central, unde sfârşeau prin a se întâlni toate observaţiile mele.”[1]
Această egalitate de condiţii determină ceea ce autorul numeşte o adevărată „revoluţie democratică”, care va cuprinde în curând în totalitate nu numai America, unde este cea mai vizibilă, dar şi Europa, chiar dacă în cazul acesteia din urmă progresul ei este mai lent. Evident, în Europa există încă forţe care vor să se opună acestui curent – este vorba despre forţele aşa-numitului Vechi Regim, despre lumea nobiliară, aristocratică a trecutului medieval. Dar, lucrul esenţial este că, mai devreme sau mai târziu, egalitatea de condiţii va duce şi în Europa la o mişcare politică asemănătoare celei din America, deoarece, spune Tocqueville, dezvoltarea egalităţii de condiţii este un fapt „providenţial,universal, durabil şi scapă cu fiecare zi puterii umane: toate evenimentele, ca şi toţi oamenii, îi sprijină dezvoltarea”[2]
Unui fapt providenţial oamenii nu i se pot opune. Forţa lui este forţa implacabilă a Providenţei, este, cum s-ar spune, o fatalitate ca lumea să evolueze spre principiul democratic, aşa că studierea Americii reprezintă un soi de plan de întâmpinare a acestui curent universal. Lumea de mâine va fi lumea democraţiei, a libertăţii democratice şi a egalităţii de condiţii, spune Tocqueville. Nu va fi neapărat lumea democraţiei americane, căci formele democratice sunt deosebite de la ţară la ţară (ar fi un lucru nepotrivit ca toate ţările să repete modelul american), dar curentul general este deja stabilit.
Civilizaţia anglo-americană este produsul a doi factori distincţi: unul este spiritul religios, iar celălalt spiritul de libertate}[3] Oamenii care au întemeiat coloniile americane erau persecutaţi religios acasă la ei. Erau „sectari înflăcăraţi”, cu cuvintele lui Tocqueville, dar şi „lipsiţi de orice prejudecăţi politice”. În ei pulsa puternic nevoia, dorinţa de a întemeia o nouă lume, după ce fuseseră practic alungaţi din lumea veche. De aceea, pasiunea lor întemeietoare e totală. Spiritul întemeierii acestei noi lumi este, dacă se poate spune astfel, unul total, definitiv. Moravurile sunt extrem de severe, extrem de bine reglementate, fervoarea religioasă este maximă, oamenii doresc o lume perfectă pe pământ. Însetaţi de dragostea de Dumnezeu, ce le-a fost refuzată în lumea veche, sunt grăbiţi să-şi atingă aici, pe pământ, scopurile religioase şi lumeşti totodată. Este interesant că ţara tuturor libertăţilor, patria democraţiei şi a egalităţii de condiţii (căci toţi refugiaţii erau egali, nu aduceau cu ei în noul continent privilegiile de acasă) a început prin a fi extrem de intolerantă cu greşelile morale. Astfel, „blasfemia, vrăjitoria, adulterul, violul sunt pedepsite cu moartea, ultragierea părinţilor de către un fiu atrage după sine aceeaşi pedeapsă.”[4]
Principiul suveranităţii poporului în America
„Poporul domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu peste Univers. Este cauza şi ţelul tuturor lucrurilor; totul provine de la el şi se întoarce la el”, ne spune, într-o frază memorabilă, Tocqueville[5]. Este principiul esenţial al democraţiei americane, pe care autorul îl vede funcţionând peste tot în cadrul Uniunii de peste ocean şi este, în acelaşi timp, un principiu ale cărui consecinţe, şi pozitive, şi negative, vor da profilul specific Americii. Baza administraţiei americane este astfel constituită pe acest principiu al suveranităţii poporului, care se respectă aici mai mult decât în toate statele lumii şi, mai cu seamă, mai mult decât în statele aristocratice ale Europei, cu care comparaţia poate fi făcută mai uşor.
Analiza statului american începe de la analiza comunei americane, o asociaţie de două până la trei mii de locuitori, în care legea reprezentării nu este admisă, poporul fiind direct implicat în administraţie, în elaborarea legilor, în aplicarea lor. Nu există consiliu municipal, iar electoratul dictează şi dirijează direct activitatea magistraţilor pe care îi desemnează. În total sunt 19 funcţiuni esenţiale într-o comună, deci tot atâţia magistraţi, la data la care scrie Tocqueville. Foarte rar, în cazuri excepţionale, când dimensiunile comunei (Township) sunt mari, sunt admişi primari şi un corp municipal. În general, administrarea comunei se face direct de către corpul de cetăţeni. Administraţia este în mâinile unui număr restrâns de selectmen aleşi în fiecare an, iar aceştia pot convoca adunări populare (town-meeting) pentru a decide asupra treburilor importante ale comunei sau pentru a schimba ordinea stabilită în comună. Adunarea comunală nu poate fi convocată decât de selectmen, dar dacă zece proprietari concep un proiect nou şi vor să-l supună judecăţii adunării comunale, pot cere primilor să convoace adunarea, iar selectmen sunt obligaţi să o facă.
Tocqueville sesizează că la naţiunile în care domină principiul suveranităţii populare, individul este propriul său stăpân, este considerat la fel de luminat şi de valoros ca ceilalţi, la fel de puternic şi de cinstit. Totuşi, în ciuda acestui evident individualism, el se supune voinţei societăţii. Întrebarea este de ce se întâmplă astfel şi de ce acest individ autonom, care nu ascultă, în ce priveşte viaţa sa personală, decât de impulsurile sale proprii, este capabil, atunci când se pune problema întregii societăţi, să fie atât de docil, să se supună majorităţii sau voinţei societăţii. Aceasta se întâmplă, spune el, pentru că fiecare individ este conştient de utilitatea unirii cu ceilalţi, ca şi de faptul că această unire nu poate exista în lipsa unei puteri care s-o reglementeze. Prin urmare, în viziunea lui Tocqueville, forţa politică a statului american constă în individualismul indivizilor, al comunelor (care sunt un soi de indivizi pentru guvernul central, acesta din urmă nu intervine abuziv în treburile comunelor, dimpotrivă, comunele sunt cele care hotărăsc ceanume atribuţii deleagă guvernului central, al statului: „În Franţa, guvernul împrumută comunei agenţii lui, în America, comuna îi împrumută pe ai ei guvernului”, spune Tocqueville, deci puterea politică se naşte în America de jos în sus, iar în Franţa invers, de la guvernul central în jos), dar şi, lucru foarte important, conştiinţei pe care o au indivizii, anume că forţa lor stă în uniune, iar consecinţa este că trebuie să respecte cu toţii legile generale ale uniunii. Americanii sunt în acelaşi timp individualişti (căci fiecare dintre ei este propriul stăpân), dar şi antiindividualişti, în măsura în care se supun conştient deciziei majorităţii. Această dualitate ne previne că individualismul simplist este imposibil în ordine politică.
Forţa comunei americane constă tocmai în independenţa ei faţă de puterea centrală: „luaţi-i comunei forţa şi independenţa şi nu veţi mai găsi niciodată în ea cetăţeni, ci doar nişte administraţi”[6]
Cele două tipuri de centralizări
„Unele interese, cum ar fi elaborarea legilor generale şi relaţiile poporului cu alte popoare, sunt comune tuturor părţilor unei naţiuni.
Alte interese sunt specifice numai anumitor părţi ale naţiunii, de pildă proiectelor de lucrări comunale.
A concentra în acelaşi loc sau în aceeaşi mână puterea de a dirija cele dintâi înseamnă a institui ceea ce voi denumi centralizare guvernamentală (s. n., C. P.).
A concentra în acelaşi chip puterea de a dirija a doua categorie de interese înseamnă a institui ceea ce voi denumi centralizare administrativă (s. n., C. P.).”[7]
Aceste două tipuri de centralizări au efecte diferite. În timp ce prima este benefică, cea de-a doua i se pare autorului nepotrivită, pentru că slăbeşte forţa poporului şi diminuează în el spiritul civic. Dimpotrivă, naţiunile cele mai puternice şi mai prospere nu se pot lipsi de o centralizate guvernamentală pe măsură. Tocqueville dă şi câteva exemple, pentru a lămuri mai bine lucrurile. Pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, Franţa beneficia de o centralizare guvernamentală maximă („Statul sunt eu”, spunea celebrul suveran), dar centralizarea administrativă este mai mare în secolul XIX, spune autorul. Imperiul german, deşi avea o forţă redutabilă, nu a reuşit să devină un stat de prim rang, deoarece i-a lipsit tocmai această centralizare guvernamentală. Aceeaşi a fostşi „racila” principală a evului mediu: statele din această epocă erau slăbite de fracţionarea puterii, de lipsa unui ţel general al naţiunii, de fragmentarism. Şi nu era vorba doar despre fragmentarea administrativă, ci şi de cea guvernamentală. Deşi aceste noţiuni au puncte comune, la o analiză atentă, reiese că ele pot fi destul de bine diferenţiate, astfel încât să ne putem imagina un stat centralizat guvernamental, dar descentralizat administrativ (este chiar cazul Uniunii Americane), sau invers.
Libertatea politică este caracteristică naţiunilor mici
America nu face parte din categoria naţiunilor mici, ori, tocmai acestea sunt cele în care e posibilă afirmarea libertăţii:
„Din toate timpurile, naţiunile mici au fost leagănul libertăţii politice. S-a întâmplat ca cele mai multe dintre ele crescând să-şi piardă această libertate, ceea ce face să se vadă clar că libertatea ţine de faptul că poporul e mic şi nu de poporul însuşi.”[8]
La naţiunile mari, dimensiunile sunt asociate unui tip aparte de decădere morală, pe care o putem foarte bine asemui cu decăderea morală de care vorbeşte Platon atunci când se referă la nevoile artificiale ale omului:
„Marile bogăţii şi profundele mizerii (contrastele sociale violente – n. n., C. P.), metropolele, decăderea moravurilor, egoismul individului, complexitatea intereselor sunt tot atâtea pericole cărora le dă naştere aproape întotdeauna mărimea unui stat.”, spune Tocqueville în aceeaşi secţiune.
Totuşi, scriitorul este conştient că există şi avantaje ale statelor mari faţă de cele mici. El ştie că există în lume state mari şi state mici, iar acestea din urmă sunt forţate să asculte de regulile pe care le impun primele. Statele mici, oricât de demne şi libere (în interior) ar fi, sunt nefericite, pentru că nu deţin o forţă suficientă pentru a se apăra de influenţa sau chiar de anexarea celor mari. Forţa brută devine astfel criteriu esenţial în ceea ce astăzi numim relaţii internaţionale, iar acest lucru a fost sesizat foarte exact de Tocqueville.
Votul universal nu are ca efect conducerea de către cei mai buni a treburilor publice
„Este un fapt dovedit permanent în zilele noastre că în Statele Unite oamenii cei mai remarcabili sunt rareori chemaţi să îndeplinească o funcţie publică şi suntem obligaţi să recunoaştem că s-a întâmplat aşa pe măsură ce democraţia a depăşit toate vechile ei limite(…) Mi s-a dovedit că cei care considerau votul universal o garanţie a alegerii bune îşi făceau iluzii totale. Votul universal are alte avantaje, dar nu pe acesta.”[9]
Ca o curiozitate, cităm pasajul în care este vorba despre imaginea vulgară a sălii reprezentanţilor de la Washington:
„Când intri în sala reprezentanţilor de la Washington te izbeşte aspectul vulgar al acestei mari adunări. Ochiul caută adesea în van în sânul ei un om celebru. Aproape toţi membrii ei sunt personaje obscure, ale căror nume nu furnizează nici o imagine creierului. Sunt, în cea mai mare parte, avocaţi de târg, negustori sau chiar oameni care aparţin claselor de jos. Într-o ţară în care învăţământul este aproape universal răspândit, se spune că nu întotdeauna reprezentanţii poporului ştiu să scrie corect.”[10]
În schimb, imaginea Senatului este total diferită: aici abundă celebrităţile, avocaţii importanţi, generalii distinşi. Este o adunare care ar face cinstea oricărei adunări parlamentare din lume, spune Tocqueville. Întrebarea care se pune este de unde vine acest contrast major? Explicaţia este următoarea: Camera reprezentanţilor este urmarea unor alegeri directe, în timp ce Senatul, al unor alegeri în două trepte. Concluzia este că votul direct, dar trecut prin două trepte, ca în cazul Senatului, este mai propice democraţiei decât votul direct pur şi simplu. Căci senatorii sunt aleşi de legislativul fiecărui stat din rândurile reprezentanţilor aleşi direct de popor. În felul acesta, are loc o rafinare a alegerii. Tocqueville este adeptul acestui din urmă sistem.
Binele, ca rezultat neintenţionat al acţiunii democraţiei
7 5 5 5
Există unele tendinţe ascunse ale acţiunilor politice, care nu rezultă din logica firească a aplicării legilor, ci dintr-o logică paralelă, ascunsă, contrarie. Sunt aşa-numitele efecte perverse de care vorbeşte sociologul francez Raymond Boudon[11]. Să ascultăm un pasaj în care Tocqueville prezintă o astfel de structură de acţiune, în care este vorba despre efectele benefice pe care funcţionarea instituţiilor democratice le au asupra societăţii, fără ca aceste efecte să fie dorite de către actorii sociali şi, invers, despreefectele malefice ale acţiunilor politice exercitate în epocile aristocratice, în ciuda bunei credinţe cu care sunt îndeplinite acestea din urmă:
„Există deci, în esenţa structurilor democratice, o tendinţă ascunsă care îi face ades pe oameni să contribuie la prosperitatea generală în pofida viciilor şi erorilor lor, în timp ce în instituţiile aristocratice se descoperă uneori o tendinţă ascunsă care, în ciuda talentului şi a virtuţilor, îi face să contribuie la mizeria semenilor lor. Astfel se poate întâmpla ca în guvernările aristocratice oamenii publici să facă răul fără să vrea, iar în democraţie să producă binele fără să şi-l propună.”[12]
De la puterea majorităţii la tirania majorităţii
Esenţa guvernărilor democratice, spune Tocqueville, e reprezentată de caracterul absolut al stăpânirii majorităţii. Majoritatea este un fel de axis mundi a vieţii politice democratice. Dar care este presupoziţia pe care se întemeiază această preeminenţă a majorităţii, ce anume credinţă stă la baza acestei dominaţii absolute? Presupoziţia ce stă ca temei în cazul acesta este ceea ce Tocqueville numeşte teoria egalităţii aplicată inteligenţei, adică „ideea că mai mulţi oameni la un loc sunt mai luminaţi şi mai înţelepţi decât unul singur, că numărul prevalează asupra calităţii”.[13]
Această dominaţie a majorităţii, deci a numărului asupra calităţii, această egalitate aplicată inteligenţei, poate avea consecinţe funeste pentru viitor. De la dominaţia normală a majorităţii se poate ajunge la o adevărată tiranie a acesteia:
„Ceea ce reproşez cel mai tare guvernării democratice, aşa cum e ea organizată în Statele Unite, nu e slăbiciunea ei, cum mulţi susţin în Europa, ci dimpotrivă, forţa ei invincibilă. Şi ceea ce îmi displace ce mai mult în America nu este extrema libertate care domneşte acolo, ci puţinele garanţii împotriva tiraniei.”[14]
De altfel, autorul nostru descoperă această influenţă totală, adică tiranizantă a majorităţii nu numai în plan politic, ci şi în planul gândirii:
„Nu cunosc vreo ţară unde să domnească, în general, mai puţină independenţă a spiritului şi o mai veritabilă libertate a discuţiilor decât în America”, spune Tocqueville. Acest lucru înseamnă că libertatea nu este suficientă pentru a asigura înalţimea şi independenţa spiritului. În ciuda unei libertăţi totale, spiritele americane sunt dependentede influenţa enormă a majorităţii, a opiniei acesteia. În America, mai aflăm, „majoritatea zăvorăşte gândirea într-un cerc formidabil.” Toate aceste formule care sună ameninţător ne previn că nu există, nici măcar în patria ideală a libertăţii şi democraţiei, o veritabilă libertate de gândire. Mai mult, este de observat cum tocmai principiile liberale pe care se întemeiază democraţia americană suprimă, dincolo de un prag, exact temeiul ce se presupune a fi la baza acestei democraţii, adică libertatea. În America nu există libertate a spiritului, spune tranşant filosoful de care ne ocupăm. Libertatea şi egalitatea condiţiilor
Nu trebuie să ne imaginăm că dacă libertatea joacă un rol atât de important în cadrul democraţiei americane, ea nu s-ar întâlni decât în acest caz. Dimpotrivă, libertatea a cunoscut multe registre de-a lungul timpului. Adevărata schimbare fundamentală adusă de sistemul democratic american este egalitatea condiţiilor. Deci nu libertatea, ci egalitatea este semnul distinctiv al vremurilor noi: „Faptul particular şi dominant care singularizează aceste vremuri este egalitatea de condiţii; pasiunea principală care îi îmboldeşte pe oameni în aceste perioade este dragostea pentru egalitate.”[15]
De altfel, despre acest principiu, cum ştim, Tocqueville a vorbit pe larg la începutul volumului I.
Vechiul Regim şi Revoluţia
Vechiul regim şi Revoluţia (L ‘Ancien Regime et la Revolution) este a doua mare lucrare a lui Tocqueville, după De la democratie en Amerique. Prima ediţie a apărut în 1856, la mai bine de două decenii de la Democraţia în America (1835).
Există unii comentatori care fac din Tocqueville un autor fundamental al epocii moderne, pe considerentul că, liberal fiind, el este unul dintre gânditorii cei mai adecvaţi perioadei actuale, dominată de spiritul democratic şi cel liberal deopotrivă. În acest plan sunt posibile chiar unele exagerări: „Tocqueville este astăzi unul dintre autorii cei mai citiţi, cei mai citaţi, cei mai influenţi”, ba chiar „principalul interlocutor al celor care vor să înţeleagă prezentul”[16]. Se consideră îndeobşte că această linie de gândire se trage din „descoperirea” lui Tocqueville de către Raymond Aron[17], ceea ce este adevărat, desigur, dar nu este singurul „adevăr” despre receptarea lui Tocqueville în zilele noastre, mai cu seamă dacă privim spre un alt mare istoric al sociologiei, Robert Nisbet, care îi acordă autorului francez spaţii extrem de generoase în principala sa lucrare de istoria sociologiei[18]. În plus, nu trebuie să uităm că, la vremea la care scria Etapele gândirii sociologice, Raymond Aron constata tocmai contrariul celor spuse de Fr. Furet, şi anume un interes destul de scăzut al gânditorilor sociali pentru Tocqueville, mai ales pentru cazul Franţei, unde sociologia rămăsese masiv de orientare durkheimistă[19]. O receptare mai bună avusese însă în aria anglo-saxonă, acolo unde, după opinia aceluiaşi R. Aron, era considerat unul dintre cei mai importanţi gânditori politici. Sunt relevante din acest punct de vedere cuvintele lui Robert Nisbet: „Democracy in America is regarded as the best study ever made of the American people, its institutions, culture, values, and social psychology. Few are the Americans today who, reading its pages (…) cannot say ‘This is how we are’ „[20]
În general, surprinderea relaţiei dintre biografia unui autor şi opera acestuia este o chestiune destul de delicată, care pune la grea încercare „spiritul de fineţe” alcomentatorilor. În cazul lui Tocqueville lucrurile par a fi de o oarecare claritate, biografia regăsindu-se destul de fidel în opera scrisă. S-a născut la 29 iulie 1805, într-o familie normandă cu ascendenţă nobiliară; familia sa trece foarte aproape de eşafod, fiind salvată de evenimentele din 9 Thermidor. Din 1827 Tocqueville primeşte o slujbă la palat (în perioada restauraţiei tatăl său va fi prefect), după ce, până în 1826, frecventase cursurile facultăţii de drept din Paris. Aici se va naşte prietenia cu Gustave de Beaumont, cu care va întreprinde, începând din 1831, o călătorie de documentare în Statele Unite, în urma căreia cei doi vor publica Du systeme penitentiare aux Etats-Unis et son application en France, în 1833 (se pare că redactarea celei mai mari părţi a acestei scrieri i se datorează lui Beaumont). Peste doi ani, în 1835, Tocqueville va publica primele două volume din De la democratie en Amerique, care-l vor face foarte repede celebru. După apariţia, în 1840, a celei de-a doua părţi a lucrării (care nu s-a mai bucurat totuşi de o primire la fel de entuziastă) este ales membru al Academiei franceze (1841), după ce, în 1838, devenise membru al Academiei de Ştiinţe morale şi politice.
L ‘Ancien Regime et la Revolution vede lumina tiparului în 1856. Peste numai trei ani, la 16 aprilie 1859, Alexis de Tocqueville moare de tuberculoză la Cannes.
În ce priveşte calităţile intrinseci ale operei tocquevilleene, nu trebuie să uităm un lucru elementar: nu există comentator important în afara unei relaţii empatice cu opera comentată; poate acesta este şi motivul pentru care pot apărea şi consideraţii ce ţin mai degrabă de filonul apologetic al receptării unei opere decât de cel al unui comentariu academic.
Unele comentarii surprind prin tratamentul uşor politic la care este supus autorul nostru; şi aceasta în condiţiile în care el însuşi s-a ferit de categoriile ideologice, încercând, pe cât i-a stat în puteri, o analiză cât mai realistă a lumii în care a trăit. „Oricum ar fi, Tocqueville îi este superior lui Benjamin Constant şi majorităţii liberalilor din epoca sa prin faptul că el consideră democraţia în sine ineluctabilă şi ireversibilă.”[21], citim într-un tratat academic de doctrine politice.
Raymond Aron l-a comparat pe Tocqueville cu A. Comte şi cu K. Marx. El se deosebeşte de amândoi, căci dacă primul privilegiază în explicaţiile sale factorul industrial, iar cel de-al doilea factorul capitalist, Tocquevillle va fi analistul prinexcelenţă al factorului democratic. Din acest punct de vedere cel puţin, Tocqueville pare a fi unul dintre autorii cei mai „moderni”, chiar dacă, aşa cum spuneam, el s-a bucurat de mai puţină atenţie din partea comentatorilor până de curând. Din alt punct de vedere, dar la acelaşi capitol al deosebirilor faţă de amintiţii precursori ai sociologiei, Tocqueville apare ca un gânditor preocupat de analizele de tip comparativ.
Probabil că epoca pe care a trăit-o l-a influenţat pe Tocqueville într-o măsură extrem de mare; este şi normal, căci a fost o epocă cu totul specială. De aceea este important să fixăm cadrul istoric în care a trăit. Drama familială în mijlocul căreia s-a născut, acea falie enormă între lumea părinţilor săi, nobili normanzi, şi lumea de după marea Revoluţie de la 1789 l-au marcat definitiv. Preocuparea de căpetenie a lui va deveni astfel trecerea de la Vechiul Regim la lumea nouă, prin incendiul enorm al Revoluţiei franceze[22]. El însuşi este frământat interior de ruptura acelei lumi şi descoperă, dincolo de tradiţia familiei, prin lectura filosofilor secolului precedent (XVIII), lumea democraţiei şi a liberalismului. „Tocqueville este deja Tocqueville la douăzeci de ani”, avea să spună Fr. Furet, iar această frază ilustrează deplin caracterul în mare măsură explicabil biografic al gândirii tocquevilleene.
Comentariile asupra lui Tocqueville variază de la gestul „recuperator” al lui Raymond Aron din Les etapes de la pensee sociologique, în care accentul cade, inevitabil, pe calităţile neexplorate de sociolog ale celui în cauză, până la demersul mult mai nuanţat, de data aceasta al istoricului Revoluţiei franceze care este Francois Furet, care, fără a diminua acest tip de merite, subliniază şi părţile mai puţin reuşite ale analizei din L ‘Ancien Regime.
Vechiul Regim şi revoluţia este, ca şi Democraţia în America, un soi de meditaţie de tip istoric asupra prezentului, dacă se poate spune astfel. Deşi tratează evenimente clasate în timp, evenimente aparţinând istoriei, când se referă la Revoluţie, Tocqueville gândeşte sincronic, ca şi cum procesul revoluţionar ar fi încă în desfăşurare. De altfel, el chiar face o remarcă de acest tip în cap. 5 din cartea I, numit Ce ne-a adus Revoluţia franceză: „Adevărul, în ceea ce o priveşte, e că ea a distrus în întregime sau e pe cale să distrugă (căci nu s-a încheiat s.n., C. P.) tot ceea ce, în vechea societate, decurgea din instituţiile aristocratice şi feudale (.)”[23]. Aşa cum spunea Francois Furet, „Legătura lui
Tocqueville cu istoria nu rezultă din gustul trecutului, ci din sensibilitatea sa faţă de prezent”[24]. Aceasta poate fi, într-un anume sens şi definiţia sociologului, cel care, departe de a studia trecutul pentru poezia intrinsecă a acestuia, foloseşte pretextul timpurilor apuse pentru a înţelege cât mai bine structurile lumii prezente, ba chiar ale celei viitoare. Aici este cazul să cităm din nou cuvintele lui Furet: „Ceea ce caută el, dimpotrivă, de-a lungul întregii sale existenţe şi ceea ce conferă vieţii sale intelectuale forţă de penetraţie şi coerenţă este simţul prezentului său. L-a căutat mai întâi nu în timp, ci în spaţiu, utilizând geografia ca o istorie comparată. Cu preţul unei răsturnări geniale a ipotezei tradiţionale, el a mers să studieze Statele Unite nu pentru a regăsi acolo copilăria Europei, ci pentru a-i ghici viitorul”[25]
Temele esenţiale ale operei lui Tocqueville sunt societatea democratică şi regimul libertăţii, ambele elemente fiind puternic interconectate. Pentru cazul american, societatea democratică s-a definit alături şi împreună cu elemente de factură liberală. Problema centrală a Vechiului Regim va fi de ce cazul american, într-un sens ideal, nu s-a repetat şi pentru Franţa?
„Tocqueville studiază Franţa, până la un punct, gândindu-se la America. El caută să înţeleagă de ce Franţa are atâtea dificultăţi în a fi o societate liberă din punct de vedere politic, cu toate că este, sau pare, democratică, aşa cum, în cazul Americii, el căuta cauzele fenomenului invers, adică persistenţa libertăţii politice din cauza sau în ciuda caracterului democratic al societăţii”, va spune Raymond Aron.
Iată, aşadar, un element care, la prima vedere, pare surprinzător: este vorba despre diferenţa marcată pe care o stabileşte Tocqueville între democraţie şi libertatea politică, care poate explica deosebirile mari dintre societăţile democratice, cum ar fi America şi Franţa. În jargonul politic actual, adesea saturat de ideologia supranumită liberală, nimeni nu mai distinge democraţia de libertatea politică, fiind de la sine înţeles că aceste elemente sunt inseparabile. Autorul despre care discutăm ne previne însă că lucrurile nu stau deloc aşa, iar proba este făcută pe una dintre cele mai democratice societăţi ale epocii moderne, Franţa. Pentru ca intuiţiile lui Tocqueville să capete contur, trebuie să mai adăugăm la cele două concepte de mai sus şi un al treilea, anume egalitatea. Ce spune, în esenţă, L’Ancien Regime et la Revolution despre situaţia Franţei în luminaacestui triunghi de concepte? La sfârşitul Vechiului Regim Franţa era cea mai democratică dintre ţările europene, ceea ce, în viziunea lui Tocqueville înseamnă ţara cu cel mai ridicat grad de egalitate socială a persoanelor şi a condiţiilor de viaţă ale acestora. În acelaşi timp, Franţa era şi ţara cu gradul de libertate politică cel mai scăzut, ţara cea mai tradiţionalistă, cu instituţii de tipar învechit, care nu mai aveau legătură cu realitatea. Acesta este paradoxul aparent pe care încearcă să-l explice Tocqueville.
Unul dintre factorii explicativi cei mai frecventaţi de clasicul francez este centralizarea şi uniformizarea administrativă a Vechiului Regim, sursă sigură a descompunerii instituţiilor vechi şi, implicit a Revoluţiei – o idee la care Tocqueville ţine foarte mult şi care poate părea paradoxală este că Revoluţia a fost, de fapt, opera Vechiului Regim, care a grăbit, datorită politicii sale administrative, propria sa decadenţă: „Cel mai mare neadevăr despre Revoluţie e că ea ar fi fost un eveniment întâmplător. Ce-i drept, Revoluţia a luat lumea prin surprindere; dar ea nu a fost decât complementul celei mai îndelungate lucrări, încheierea bruscă şi violentă a unei opere la care au trudit zece generaţii”[26].
Relaţiile dintre principalele clase sociale aveau un caracter paradoxal, persista între ele o tensiune de un tip special, pe care fineţea lui Tocqueville a ştiut s-o surprindă cum nu se poate mai bine. Tocmai aceste legături ambigui, filtrate de o specială doză de libertate şi privilegii constituie caracteristica Vechiului Regim şi, până la urmă, slăbiciunea lui. Clasele privilegiate ale naţiunii franceze, nobilimea şi burghezia, semănau foarte bine, spune Tocqueville, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tot ceea ce se plasa deasupra poporului tindea spre asemănare. De altfel, această tendinţă spre uniformitate, caracteristică lumii moderne democratice, este considerată una dintre sursele de primejdie pentru omul lumii noi; în special pentru cazul american, unde diferenţele dintre oameni sunt din ce în ce mai mici, posibilitatea apariţiei unui nou tip de despotism nu este deloc neglijabilă: este vorba despre despotismul majorităţii şi al opiniei publice. Revenind la elitele Franţei, atât nobilimea cât şi burghezia erau din ce în ce mai apropiate ca mod de a gândi, ca filosofie de viaţă, moravuri etc. „Ele nu difereau între ele decât prin drepturi”, spune Tocqueville, accentuând că este vorba despre un caz unic în care asemănările de fapt să fie însoţite de diferenţe de drept, situaţie cu totul anormală. Comentariul lui
Raymond Aron este lămuritor: „Acesta este centrul analizei sociologice a Franţei făcută de Tocqueville. Diferitele grupuri privilegiate ale naţiunii franceze tindeau în acelaşi timp spre unitate şi separare. Ele erau în fapt asemănătoare unele altora, dar separate de privilegii, cutume, tradiţii şi în absenţa libertăţii politice nu reuşeau să dobândească acel sens al solidarităţii indispensabil sănătăţii corpului politic”[27].
Un loc aparte în analiza Revoluţiei franceze revine spiritului anticlerical şi ateu care s-a manifestat în epocă şi care a dus în cele din urmă la apariţia unui nou tipar uman al epocii moderne, ideologul, specie terifiantă, capabilă de orice fapt, oricât de nebunesc. În Franţa, spune Tocqueville, religia creştină a fost atacată fără ca în locul ei să fie aşezată o altă religie; în felul acesta, sufletele oamenilor „au fost lăsate goale”. În altă ordine de idei, Biserica Franţei nu era deloc mai „îndreptăţită” să primească atacurile pe care le-a primit decât alte biserici. Exact pe locul gol lăsat în sufletele oamenilor de alungarea religiei creştine s-a înrădăcinat spiritul periculos şi aventurier al ideologilor, al revoluţionarilor de profesie. Aceştia sunt, aşadar, produsul Revoluţiei Franceze, poate cel mai nedorit dintre efectele acesteia, dar unul foarte prezent în lumea modernă: „Însă în cazul Revoluţiei franceze, legile religioase fiind abolite în acelaşi timp în care legile civile erau înlăturate, spiritul uman şi-a pierdut în întregime suportul şi nu a mai ştiut nici ce să cruţe, nici unde să se oprească. S-a văzut cum apare o specie nouă de revoluţionari, care au dus îndrăzneala până la nebunie (.). Fiinţele acestea au format din acel moment o rasă care s-a perpetuat şi răspândit în toate părţile civilizate ale Pământului, păstrând aceeaşi fizionomie, aceleaşi pasiuni, acelaşi caracter.”[28]
Vechiul Regim şi Revoluţia este o carte a unei vieţi, se poate spune, o carte scrisă după acumulări îndelungi atât din punct de vedere documentar-istoric, cât şi ca experienţă politică personală. Stilul extrem de elegant al prozei tocquevilleene, echilibrul clasic al gândului său şi capacitatea remarcabilă de a scruta orizonturile viitoare ale lumii democratice sunt elementele ce susţin această construcţie impresionantă.
Introducere, p. 41. Am folosit aici ediţia românească apărută la Humanitas, 1995.
[2] Introducere, p. 45.
[3] Partea întâi, cap. II., p. 87.
[4] Ibidem., p. 81.
[5] Partea întâi, cap. IV
[6] Ibid., cap. V, p. 114.
[7] Ibid., cap. V, p. 137.
[9] Partea a doua, cap. V, p. 263-265.
[10] Idid., p. 267.
[11] V, de exemplu, Effets pervers et ordre social, Paris, P.U.F., 1977 sau La logique du social, Paris, Hachette, 1979.
[12] Partea a doua, cap. VI, p. 307.
[13] Ibid., cap. VII, p. 322.
[14] Idem, p. 328.
[16] Este opinia unui specialist în Tocqueville, Frangois Furet, vezi Cristian Preda, Prefaţa la Vechiul Regim şi Revoluţia, Nemira, 2000, p. 6-7.
[17] Cristian Preda, op. cit., p. 7. Aceeaşi idee la Pierre-Jean Simon, Histoire de la sociologie, PUF, 1991, p. 491.
[18] The Sociological Tradition, Heinemann, London, 1967.
[19] Raymond Aron, Les etapes de la pensee sociologique, Gallimard, 1967, p. 224.
[20] R. Nisbet, apud P.-J. Simon, op. cit., p. 493.
[21] Evelyne Pisier (coord.), Istoria ideilor politice, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, p. 110. Nu e foarte clar de ce crezul democratic ar fi un semn de superioritate.
[22] Pierre-Jean Simon, op. cit., p. 494.
[23] Vechiul Regim şi Revoluţia, p. 41.
[24] Fr. Furet, Reflecţii asupra Revoluţiei franceze, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 164.
[25] Fr. Furet, op. cit., p. 164.
[27] R. Aron, Les etapes…, p. 243.
[28] Vechiul Regim şi Revoluţia, p. 174.
