Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămâne imobil ci se dezvoltă şi se modifică. Vorbind de evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă o schimbare absolută, ca şi oricăror alte fenomene, dreptului îi sunt specifice anumite elemente constante şi anume:
- un anumit respect al personalităţii umane,
- o anumită limitare a libertăţii individuale.
La caracteristica evoluţiei dreptului putem menţiona următoarele trăsături principale:
- Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la
elaborarea spontană, inconştientă, la o elaborare deliberată, conştientă a lui,
- Tot mai pronunţată are loc trecerea de la
particularitate la universalitatea dreptului, adică în
dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnim norme de interes general uman. Aceasta se referă mai mult la normele juridice care reglementează drepturile şi libertăţile omului,
- Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psihologice inferioare la motive superioare.
Dreptul ca institut şi fenomen social, ce derivă din societate îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni , este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile ce caracterizează societatea în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Potrivit definiţiei lui Celsius, dreptul este arta binelui şi a echităţii, deci el implică în esenţa sa, valorizarea conduitei umane a cărei finalitate ar fi justiţia. Deci, rădăcinile dreptului nu pot fi rupte de evoluţia fiinţei umane, de la faza în care aceasta a început să-şi îmblânzească sălbăticia la faza, în care tendinţele necontrolate au fost eliminate
7 5
treptat de realităţi în care activitatea se desfăşoară după criterii din lumea valorilor.
Astfel, stabilirea unui echilibru între sistemul social şi individ nu este legitim şi durabil decât în condiţiile în care el se întemeiază pe condiţionarea reciprocă dintre sistemul social şi personalitate. Deoarece orice colectivitate umană presupune un minim de norme care să aducă o reglementare, o sincronizare în raporturile interindividuale încercând să înlăture ciocnirile de interese şi conflictele care pun în pericol omenirea.
Dacă ne referim la evoluţia dreptului ca instituţie şi domeniu integrat, atunci primul pas în clarificarea specificului şi particularităţilor evoluţiei acestuia este şi analiza concepţiilor ce apar pe marginea subiectului în discuţie. Diferite curente şi şcoli din antichitate, până în prezent, au căutat să stabilească modul în care a apărut şi a evoluat dreptul, să explice şi să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice, în numele unor concepte generale, apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Semnalăm că dreptul, ca demers ştiinţific,
a intrat în câmpul de interes al celor mai remarcabili gânditori de-a lungul istoriei.
Astfel, H. Grotius expune opinia, potrivit căreia iniţial dezvoltarea societăţii umane era însoţită de conflicte şi pentru evitarea acestora trebuiau stabilite limitele acelor forţe, ale acestor capacităţi concurente, printr-o altă forţă – cea a dreptului. Astfel apare dreptul.
În concepţia lui J.C. Gray găsim precizarea că trebuie să recunoaştem adevărul este un elaborat ideal, dar care are o existenţă reală. Dreptul nu este ceva care ar exista în concordanţă cu religia, natura sau morala, nu este ceea ce trebuie să fie, dar este ceea ce avem la moment. Legile sînt determinate de legiuitori, care, pe baza faptelor reale, promovează reguli, în concordanţă cu care consecinţele aplicării legii pot fi deduse logic din fapte Una dintre cele mai cunoscute vechi culegeri de legi este faimosul Cod babilonian al lui Hammurabi, descoperit la Susa în anul 1901.
La fel nu putem trece cu vederea Legile lui Manu, colecţia de maxime a lui Confucius, perceptele lui Mencius precum şi ideile filosofilor Thales, Anaximandros, Pitagora sau ale sofiştilor greci, care reliefează ideea că justiţia înseamnă aplicarea legilor de către suverani şi respectarea lor de către popor.
În ceea ce priveşte dreptul pe teritoriul ţării noastre, el îşi are geneza concomitent apariţiei puterii publice a statului. De exemplu, violenţa a constituit, uneori,, singurul mijloc de apărare a intereselor private. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii, dar alături de aceasta se impun şi noile norme de drept. Primele legi scrise au fost date de preoţi, fapt ce denotă că aceştia participau la cele de formare a dreptului cunoaşte influenţa directă, exercitată de acest fapt, iar toate sferele vieţii poartă amprenta romană.
În concluzie menţionăm, că apariţia dreptului la diferite popoare, cu toate particularităţile sale, le înscriem în următoarea caracteristică: dreptul ca şi putere politică(statul), se află într-o legătură determinată cu modul de producţie, în special cu baza economică a societăţii, fiind, dintr-un moment dat, componente ale suprastructurii acesteia. Fiecare bază economică are o suprastructură corespunzătoare, schimbarea bazei atrăgând după sine schimbarea suprastructurii. Iar dacă baza economică, parte integrantă a formaţiunii social economice, se află în raporturi complexe atât cu dezvoltarea forţelor de producţie, cât şi cu suprastructura societăţii.
Dacă la început dreptul se naşte din impulsurile imediate, instinctive, cum ar fi frica de pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidenţiază motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific. Ca şi în cazul statului pentru descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a dreptului se evidenţiază două modalităţi principale de abordare a problemei:
Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilor social-economice;
Cea de-a doua modalitate cu o perspectivă mult mai mare diferenţiază dreptul epocii antice de dreptul epocii medievale şi de dreptul epocii contemporane.
