În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele grupuri sociale organizate, care într-o formă sau alta, încercau să-şi ajute membrii în caz de nevoie.
Dovezi de existenţă a asigurării există din antichitate:
– în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.H.) existau societăţi de într-ajutorare a cioplitorilor de piatră;
– în Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile dispariţiilor erau suportate în comun de comercianţi. Proprietarii de corăbii se înţelegeau cu acela care îşi pierdea corabia să primească alta în loc, cu condiţia ca pierderea să nu fie din culpa proprietarului;
– în secolul V î.H., Pericle a înfiinţat organizaţii care aveau ca scop ajutorarea membrilor şi familiilor acestora în caz de incendiu, boală, deces;
– membrii colegiului funerar din Lanuvium Roma încheiau un adevărat contract de asigurare, plătind în timpul vieţii cotizaţii pentru ca înmormântarea să fie organizată de colegiul al căror membrii erau.
Împrumutul maritim (foenus nauticum), utilizat de greci şi romani, presupunea obţinerea de către comerciant a unui împrumut în bani necesari organizării transportului. În cazul în care nava pierea, împrumutul nu trebuia restituit, iar dacă ajungea la destinaţie, pe lângă împrumut se plătea şi o dobândă ridicată pentru suportarea riscului. În Evul Mediu, împrumutul maritim a continuat să fie folosit până în 1234, când Papa Grigore al IX-lea l-a interzis datorită dobânzilor excesive.
Asigurările continuă să-şi facă loc ca asociaţii mutuale ale lucrătorilor, artiştilor, astfel că membrii corporaţiilor existente în unele ţări europene (Danemarca, Anglia) erau despăgubiţi în caz de accident de muncă, incendiu sau chiar incapacitate de muncă.
Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a căutat găsirea unui alt mijloc care să permită bancherilor obţinerea unei anumite siguranţe. Apar premisele contractului de asigurare: bancherii încasau o sumă de bani şi se angajau să acopere un eventual prejudiciu cauzat navei sau încărcăturii.
(Cel mai vechi contract de asigurare în formă scrisă este datat 1347, fiind încheiat la Genova. De fapt, tot acolo apare şi prima codificare a asigurării în regulile emise de Uffizio de Marcanzia în 1383 şi prima societate de asigurări maritime în 1424.)
În secolul al XVIII-lea în Franţa, italianul Tonti a creat primele tontine, practic asigurări de viaţă. Membrii tontinelor contribuiau la un fond comun cu o cotizaţie anuală şi pe o perioadă determinată, iar la expirarea perioadei, suma obţinută prin capitalizarea cotizaţiilor se împărţea membrilor supravieţuitori.
(Cel mai vechi contract scris în materia asigurărilor de viaţă a fost încheiat la Londra în 1583. }i tot la Londra în 1666, după marele incendiu apar primele asigurări contra incendiilor.)
Odată cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de asigurările moderne: în Franţa apar societăţi de asigurare care au prosperat rapid, în Anglia apare prima societate de asigurări pentru accidente pe calea ferată, se diversifică domeniile de asigurare.
În concluzie, apariţia şi evoluţia asigurărilor s-a datorat:
- evoluţiei economico-sociale;
- urbanizării şi organizării breslelor;
- dezvoltării matematicii şi în special a teoriei probabilităţilor.
