Avocatura este o institutie cu o îndelungata traditie istorica. Originea avocaturii este plasata, de majoritatea autorilor, în Roma, unde a cunoscut cea mai frumoasa epoca a istoriei sale.
Institutia avocaturii este atribuita lui Romulus, în a carui epoca functionau patronii, ei aveau misiunea de a asista, în forma gratuita, pe justitiabili.
În epoca legis-actiunilor, patronii au fost utilizati numai de catre patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a dobîndit valentele unei adevarate profesiuni. În aceasta epoca avocatura a încetat sa fie un serviciu gratuit. Ea a început sa fie exercitata de adevarati jurisconsulti, numiti advocati. De aici provine si denumirea actuala a persoanelor ce exercita functia de aparare în fata organelor judiciare.
În epoca lui Justinian avocatura era organizata în colegii si corporatii cu caracter profesional. Functia avocatiala era retribuita prin plata de onorarii.
În istoria avocaturii s-a manifestat si o tendinta semnificativa pentru a fi prezentata în aceasta schita evolutiva a institutiei. Luînd în considerar rolul esential al functiei avocatiale în administarea justitiei s-a evocat si posibilitatea organizarii unei magistraturi avocatiale similare ordinului judecatoresc.
În tara noastra, organizarea avocaturii începe o data cu adoptarea Regulamentelor Organice. Pe baza lor se constituie în Muntenia si Moldova cîte un corp restrîns de avocati, care la început erau salariati de stat si functionau pe lînga instantele penale. Avocatura a fost organizata pe baze moderne printr-o lege din anul 1864. modelul noii legislatii a fost cel francez. Reglementarea impusa în anul 1864 stabilea ca avocatura poate fi exercitata numai de persoanele care detin diploma de studiu dreptului de la una din facultatile de drept romane sau straine.
Legislatiei adoptate în anul 1864 i s-a adus succesive îmbunatatiri prin actele normative promulgate la începutul acestui secol. În prezent, s-a revenit la sistemul de organizare democratica a avocaturii. Actuala reglementare este consacrata în legea nr.51/1995.
Principiile organizarii si executarii profesiei de avocat au fost detaliate în Statul adoptat de Consiliul Uniunii Nationale a Barourilor din Romania la data de 30 seprembie 1995. legea nr.51/1995 a suferit modificari succesive, cea mai importanta, de data recenta, fiind realizata prin legea nr.255/2004.
Avocatul este persoana, care avînd o calificare juridica superioara, asigura apararea justitiabililor în fata instantelor judecatoresti sau altor autoritati publice, în conditiile determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apararea intereselor legitime ale justitiabililor în fata organelor judiciare.
În tarile civilizate avocatura a fost cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o aparare corespunzatoare. Rolul avocatului nu poate fi redus la functia de reprezentare sau asigurare a justitiabililor. El este unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai judecatorului, el poate contribui într-o maniera decisiva la o corecta stabilire a faptelor, la interpretarea adecvata a legii aplicabile conflictului dedus judecatii, si în final, la pronuntarea unei hotarîri temeinice si legale.
În lipsa avocatului, judecatorul ar putea întîmpina adeseori dificultati în determinarea adevarului. Avocatul se interpune între parte si judecator, iar prin activitatea sa permite instantei sa se afle deasupra duelului dintre parti si sa-si pastreze obiectivitatea necesara. El prezinta judecatorului cererile partilor si faciliteaza administrarea materialului probatoriu pertinent si concludent în solutionarea cauzelor.
Scopul exercitarii profesiei de avocat îl constituie apararea drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice. În exercitatea profesiei, avocatul este dator sa actioneze pentru asigurarea liberului acces la justitie si a dreptului la un proces echitabil.
Principala functie a avocatului este acea de reprezentare a justitiabililor. O alta functie este si cea de colaborare cu organele judiciare, foarte sugestiv determinata înart.4 alin.1 din statutul profesiei de avocat.
Realizarea celor doua functii pare sa fie ireconciliabila. Aparent numai cele doua functii sunt antagoniste. În realitate, apararea intereselor justitiabililor nu trebuie pusa în antiteza cu obiectivele majore ale justitiei. Functia principala a avocatului este si va ramîne aceea de aparare a intereselor legitime ale justitiabililor. Din acest punct de vedere, se poate sustine ca avocatii îndeplinesc o functie de interes privat; avocatii sunt auxiliari ai partilor.
Functia de colaborare cu justitia nu este mai putin importanta, desi trebuie sa recunoastem ca aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activitatii avocatiale. Ea este considerata ca o functie de interes public, iar avocatul ca un auxuliar al justitiei sau un partener ori colaborator al judecatorului.
Realizarea unui echilibru între cele doua functii nu este adeseori usor de realizat. Interese uneori convergente fac totusi dificila o armonizare posibila si deopotriva necesara.
Arminizarea functiilor avocatiabile depinde de modul în care avocatul întelege sa-si îndeplineasca obligatiile profesionale. Pentru aceasta, avocatul trebuie sa dea dovada de o temeinica pregatire profesionala., de o profunda cunoastere a doctrinei si jurisprudentei, de o verticalitate morala incontestabila, respect fata de lege si pasiune pentru adevar.
Istoria avocaturii a ilustat, prin nume a caror celebritate este cunoscuta onorabilitatea si prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, Demostene, Pericle si Socrate în Grecia, Alexandre Millerand în Franta, au facut parte din elita avocaturii. si la noi în mod stralucit de Take Ionescu, Barbu Delavrancea, Mircea Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara si de Istrate Micescu.
