Bazele metodologice ale procesului de creare a legilor

Metodologia este caracteriza- tă prin așa elemente ca: concepțiile și categoriile filosofice, principii normative ce rezultă din concepții, strategii de cercetare a principiilor, criterii de testare sau verificare a rezultatelor obținute. Dicționarul de filosofie Larousse definește metodologia ca “parte a logicii ce studiază metodele din diferite domenii ale cunoașterii”, precizând că studiul nu urmărește inventarea unor metode noi, ci doar descrierea celor practi- cate în realitate. Trebuie să menționăm că preocuparea de bază a me- todologiei este calea parcursă de cunoaștere de la simplu la complex, de la concret la abstract în scopul atingerii unui nivel superior, așa cum este teoria.

Cu referire la metodologia dreptului, atunci putem spune că aceasta este: – un sistem de principii, modalități de organizare și construire a activității teoretice de cunoaștere și cercetare a fenomenului juridic; – și știință despre acest sistem.

În procesul de creare, înțelegere, aplicare a dreptului trebuie de ținut cont de determinarea neliniară a acestuia, lucru ce pune pe picior de egalitate metodele teoretice cu cele empirice. Știința trebuie pusă „în capul mesei”, căci orice acțiuni cer cunoaștere, iar cunoașterea este ghidată de metode. Orice decizie, fie ea în cadrul instrucțiunii, a de- ciziei judecătorești sau administrative este rezultatul unei activități de cercetare, de cunoaștere.

Metodologia științei juridice cuprinde un grup mare de metode ge- nerale și particulare ce trebuie îmbinate cu pricepere. Problemele prin- cipale ale metodologiei juridice atât la nivel teoretic, cât și praxiologic sunt:

• asigurarea metodologică a cunoașterii și realizării Constituției;
• depășirea tendințelor antidemocratice în regimul politic al ță- rii;
• realizarea principiilor separării puterilor și a protecției dreptu- rilor omului de către stat;
• răspunderea reciprocă a statului și persoanei;
• pluralismul, consensul și compromisul ca principii de realiza- re a cercetărilor științifice pentru a înnoi abordarea tradițională și a crea noi paradigme;
• intensificarea rolului axiologic al dreptului, luarea în conside- rare a valorii dreptului, dar și valorilor juridice;
• întocmirea unui plan de cercetări cu divizarea pe etape de acu- mulare a materialului, prelucrarea lui, utilizând, în acest scop, mijloace tehnice contemporane, analiza datelor statistice și so- ciologice și formularea concluziilor și recomandărilor;
• efectuarea analizei structural-funcționale și elaborarea unui model optim de funcționare a mecanismului obiectului inves- tigat.

Pornind de la cele expuse, vom afirma că metodologia științei ju- ridice nu este aplicabilă doar la nivel teoretic, dar și la nivel practic. În acest sens, Gh.Mihai constata că metoda juristului practician ține de un prim nivel de cunoaștere, legat de soluționarea unor conflicte concrete printr-o decizie ce unește faptul cu regula, iar știința juridică este al doi- lea nivel – cel teoretic, metoda căruia revine unei examinări abstracte, cu tendințe generalizatoare, cu un limbaj care constituie metalimbajul primului nivel. Acest model nu include însă practica, care este de fapt un ansamblu de acțiuni. În consecință trebuie să facem distincție între metoda acțională (specifică unei ramuri a dreptului) și metoda de cu- noaștere (specifică științei juridice).

Practica este în același timp criteriu al adevărului cunoașterii și aspect important al cunoașterii. Practica este o trăsătură imanentă a cu- noașterii, căci modelul logic poate devia de la realitate și atunci veri- ficarea acestuia are loc prin practică, corespondența dintre practică și abstracțiunile juridice.

Îmbinarea cunoașterii și practicii este vizibilă în cadrul procesului de legiferare. Actorul acțiunii sociale – legiuitorul – trebuie în acest proces să se bazeze pe cunoașterea profundă a realității și de aceea urmărește scopul ca prin mijloace juridice să ajute practicii de trans- formare a societății. Realizarea normelor este de fapt continuarea pro- cesului de cunoaștere a realității juridice și este necesară procesului de legiferare.

Deci, cunoașterea include câteva trepte (nivele) care se realizează de la contemplarea nemijlocită a realității (obținerea cunoașterii prin senzații, percepții, reprezentări) prin analiză logică (noțiuni, judecăți, raționamente), la verificarea practică a gândirii abstracte.

Astfel, metodologia juridică poate fi considerată și metodologie a activității practice. Nu trebuie confruntate metodele cunoașterii știin- țifice cu metodele activității practice, căci practica este o prelungire a activității științifice, multe metode aplicate în activitatea științifică se aplică și în cea practică, unele nemijlocit, altele fiind adaptate necesi- tăților practice.

Dar trebuie menționată specificitatea activității practice, care im- pune elaborarea unor reguli aplicative, strict utilitare, proceduri, proce- dee, tehnici, tehnologii.

În continuare, vom pune în discuție anume această apropiere între teorie și practică, referindu-ne la metodologia elaborării legilor.

Elaborarea legii este un proces creativ, ce se derulează atât la nive- lul de cunoaștere, cât și la nivel tehnic și procedural. A înțelege această combinare a lor este posibil doar prin descoperirea bazei metodologice a procesului de creare a legilor. Această bază cuprinde un ansamblu de teze teoretice, principii, metode generale, speciale și particulare folosite în cadrul elaborării și expertizării proiectelor de legi.

În procesul de creare a legii, sunt necesare cunoștințe din toate ra- murile dreptului, dar în primul rând, din teoria dreptului, care descoperă esența dreptului, legitățile evoluției lui, oferă reprezentările teoretice de bază despre drept, componentele sale structurale, izvoarele dreptului, mecanismul reglementării juridice, mecanisme de realizare a dreptului și de constrângere de stat.

Importanță metodologică deosebită în elaborarea legilor îl au ur- mătoarele teze teoretice:

1. Principiile dreptului – democratism, echitate socială, umanism, corespondența dintre normele juridice și nivelul economic și cultural al dezvoltării societății, prioritatea normelor internaționale asupra celor naționale, inalienabilitatea drepturilor și libertăților omului.
2. Tezele despre normă ca un sistem unitar alcătuit din trei elemen- te, modurile de exprimare în lege.
3. Tezele despre lege ca izvor de drept, felurile și locul ei în sis- temul actelor normative, despre specificul procesului de legiferare, in- teracțiunea organelor legislative și executive în pregătirea proiectelor.
4. Caracterul sistemic al dreptului ca ramuri, instituții.. .rolul și locul metodei de reglementare juridică, criterii de atribuire la drept pu- blic sau privat.
5. Tezele teoriei raporturilor juridice, structura și trăsăturile prin- cipale, specificul raporturilor juridice, modul de conexiune între drep- turi subiective și obligațiuni, căile și modurile de protecție a subiecților ce au devenit victime ale încălcării drepturilor proprii.

Aceste teze au rolul unei strategii de urmat și determină parame- trii de bază, cărora trebuie să le corespundă orice proiect de lege, prin aceasta permițând legiuitorului să determine corect scopurile și direcți- ile activității sale, ca și căile de realizare a scopurilor propuse.

Elaborarea legii trebuie să fie prudentă pentru a o face adecvată la nevoile sociale, justă, acceptabilă. Metodologia legislativă furnizează tehnici necesare descoperirii nevoilor legislative și a celor mai bune opțiuni pentru a le satisface.

J.L. Bergel vorbește despre prezența a două faze importante ale procesului de elaborare a legilor:

1. Diagnosticarea necesităților sociale. Aceasta presupune evalu- area critică a reglementărilor existente, a avantajelor și inconveniente- lor pe care le va avea legea nouă. Dreptul existent va fi apreciat pornind de la practicile profesionale, jurisprudență, doctrină, luare de atitudine de către juriști. Vor fi luate în calcul datele furnizate de instituții ju- risdicționale, guvernamentale, parlamentare, rapoarte anuale ale Curții Supreme, Constituționale, avocați parlamentari. Cercetările se vor ali- menta de la istoria dreptului și dreptul comparat, ce relevă diverse mo- dele legislative, practici de aplicare, avantaje și dezavantaje. De un real folos poate fi utilizarea metodei sociologice, a chestionarelor adresate mediilor juridice: magistrați, notari, avocați, studii ce au valoare indica- tivă pentru legiuitor. Metodele sociologice utilizate pot fi completate cu tehnici de experimentare sau simulare, de a examina nu numai rațiunile, dar și efectele previzibile ale unui proect de lege.
2. Determinarea soluțiilor legislative – este importantă căci uneori legile se adoptă fără a prevedea impactul lor. Înainte de a începe lucrul asupra unui proiect de lege trebuie de avut imaginea clară a componen- telor acestui element al sistemului de drept, ce legătură au între ele și cum aceste elemente trebuie expuse în lege.

Ca bază în elaborarea unui act normativ calitativ trebuie să fie puse principiile generale ale dreptului, anumite criterii constituționale și conformitatea cunoștințelor nivelului de dezvoltare a legislației și a societății.

Legea este produsul activității de gândire a celor ce fac proiectul și-l adoptă. De aceea o componentă necesară a bazei metodologice este logica, știința gândirii corecte, pentru a nu admite incoerențe și a evita greșeli logice tipice. Logica contribuie prin intermediul legilor, proce- deelor, operațiilor sale, la elaborarea tehnicilor de exprimare a rațio- namentelor deontice, a căror variație este norma juridică. Respectând legile gândirii corecte, legiuitorul trebuie:

1. Să nu admită contradicții logice, adică situații în care în lege în privința unuia și aceluiași subiect, obiect, drepturi, obligații să existe norme contradictorii. Contradicția dintre norme este un defect juridic, cunoscut sub termenul de Coliziunea reprezintă neconcordanța dintre conținutul normelor juridice ce reglementează aceleași relații sociale și ea poate apărea atât la momentul aplicării, cât și la momentul elaborării dreptului. În dreptul penal, se utilizează termenul de concurență a norme- lor juridice, înțelegându-se situația în care o infracțiune cade sub incidența a două sau mai multor norme juridice penale.
2. În cadrul aceleiași legi, noțiunile să fie utilizate în același sens.
3. Definițiile legale să fie proporționale, ceea ce înseamnă că ter- menul de definit să-l conțină total definiția și să fie exclusă tautologia. Definițiile vor fi ample, cu valoare de principiu ca să fie posibilă aplicarea lor.
4. Normele să fie redactate cu utilizarea termenilor „permis”, „se cere”, „interzis”. Toate acestea sunt condiții ale eficacității nor- melor juridice.

Chiar dacă se utilizează aceste elemente ale bazei metodologice, ele nu rezolvă totul, căci sunt necesare și procedee proprii, dar mai ales, sarcini diferite. Căci legiferarea nu este numai cunoaștere, cunoașterea este ca un produs colateral. Legiferarea și știința sunt legate, dar diferite după scopuri, metode și rezultate. Procesul de cunoaștere a legităților funcționării dreptului sunt o etapă importantă, dar se găsește în afara procesului legislativ.

Cunoașterea științifică poate să râmână nesolicitată de practică. Numai când legiuitorul se decide să o folosească, se poate spune că stă la baza practicii, dar pentru asta trebuie ca legiuitorul să fie cunoscut cu rezultatele științei în forma concepției proiectului de lege. De obicei, legiuitorul nu creează ceva nou, dar nu-i exclus că ar putea fi ceva nou, necunoscut științei, căci creează un model de conduită a subiecților ra- porturilor sociale, ce va contribui la dezvoltarea normală a statului și societății.

La expunerea normelor, legiuitorul trebuie să răspundă la întrebări- le: 1. În ce condiții norma va funcționa? 2. Ce drepturi și obligații revin? 3. Ce măsuri de reacție vor fi pentru cei ce încalcă norma respectivă?

Legiferarea poate fi considerată o variantă a activității de proiec- tare, genul unei inginerii sociale, ce solicită metode specifice și cadre pregătite pentru această activitate. Autorii consideră că tehnica legisla- tivă trebuie să includă reguli care se referă la aspectul exterior al legii, la conținut și structură, la limba și stilul de exprimare a normei.

Printre regulile de bază ale tehnicii legislative putem menționa:

1. Consecutivitatea logică, interacțiunea dintre norme;
2. Lipsa contradicțiilor în act, în sistemul de drept.
3. Expunere compactă.
4. Accesibilitatea și claritatea limbii actului.

Precizia și certitudinea termenilor.

Lipsa redundanței, adică a repetărilor inutile. Să fie cât mai puține acte pe același subiect, comasarea lor.

Acestea însă nu epuizează toată bogăția instrumentarului juridic, care conține și fenomene metodologice mai complexe, cum sunt modu- rile și procedeele de proiectare a legilor.

Mijloacele tehnico-juridice se împart în: procedee de a exprima vo- ința legiuitorului; și mijloace lingvistice de a expune conținutul actului.

Prima dintre acestea, în opinia savanților, se referă la construc- ția (structura) normativă, construcția sistemică, juridică și tipizarea ramurală. Procesul de construire se realizează prin aplicarea tuturor procedeelor generale (analiza, sinteza, analogia, compararea, mode- larea, inducția, deducția etc.). Procedeele generale în drept sunt apli- cate într-un mod specific și orientează specialiștii să pregătească acte eficiente. Totodată, sunt folosite așa metode particulare ca metoda in- terpretării juridice și comparativ-juridică, pentru a afla legăturile nor- melor proiectate cu cele existente în ramură sau chiar în altă ramură a dreptului.

O altă situație este în cazul sistemului de mijloace ce se aplică la stadiul de pregătire a textului legii – ce va întări rezultatele proiectării în forma dispozițiilor normative, va evita repetările, contradicțiile. Pen- tru realizarea acestui lucru, sunt funcționale trei grupuri de procedee: de împărțire a textului în unități structurale (părți, secțiuni, titluri, arti- cole, alineate); de evidențiere a legăturilor dintre norme (note, anexe, trimiteri la alte acte); de fixare a legăturilor dintre proiect și norme în vigoare. Important este de menționat că limbajul legii contează foarte mult, căci aplicarea corectă a regulilor lingvistice, modul de operare cu termenii, organizarea logică a gândului, vor face ca legea să nu deter- mine critici, să fie evitate erorile.

V.Zlătescu prin eroare a procesului de elaborare a dreptului înțe- lege o abatere de la cerințele tehnicii de elaborare a dreptului, logicii, gramaticii, stilului și limbajului juridic care scad din calitatea și efici- ența actului normativ-juridic, creează dificultăți la interpretarea lui și împiedică realizarea normelor juridice în situații determinate. Au fost evidențiate trei feluri de erori: tehnico-juridice, care apar în cazul neres- pectării regulilor și procedeelor de tehnică juridică ce țin de ierarhizarea normelor juridice după forța juridică a actului care le conține; logice, apar ca rezultat al încălcării regulilor logicii formale; gramaticale, cele gramaticale sunt posibile atunci când se încalcă regulile ortografice, sintactice, lexicale.