Patrimoniul prezintă anumite caractere juridice care îl definesc în raport cu alte entităţi juridice.
- Patrimoniul este o universalitate juridică. Patrimoniul este o universalitate juridică sau de drept deoarece este reglementat sau definit ca atare în art. 1718 Cod civil. El exprimă valoarea tuturor
drepturilor patrimoniale (pasivul patrimoniul), care aparţin unei persoane. Aşadar, patrimoniul se prezintă ca o entitate juridică independentă şi distinctă de elementele sale componente. Astfel, drepturile şi obligaţiile patrimoniale, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări (naştere, transformare, transmisiune, creştere, stingere, micşorare). Aceste modificări au ca efect creşterea sau micşorarea activului şi pasivului patrimonial, dar nu afectează existenţa patrimoniului, ca entitate juridică de sine stătătoare.
Patrimoniul, înţeles ca universalitate juridică sau de drept, nu se confundă cu universalitatea de fapt.
Spre deosebire de universalitatea juridică, o universalitate de fapt este un ansamblu sau o grupare de bunuri a căror unitate se întemeiază pe o simplă legătură de fapt, neprevăzută de lege, cum ar fi: o turmă de animale, cărţile dintr-o bibliotecă, un buchet de flori etc. De aceea, o universalitate de fapt nu are o existenţă independentă şi nici pasiv propriu. În cazul înstrăinării bunurilor din universalitatea de fapt, obligaţiile născute în legătură cu acestea, rămân fixate în patrimoniul înstrăinătorului; altfel spus, universalitatea de fapt nu permite o transmisiune cu titlu universal.
Bunurile care compun universalitatea de fapt nu sunt distincte de universalitate. Aşa se explică faptul că prin înstrăinarea sau pieirea lor, universalitatea de fapt dispare.
- Numai persoanele pot avea un patrimoniu, deoarece numai ele pot avea drepturi şi obligaţii.
- Orice persoană are un patrimoniu. Existenţa unei persoane este de neconceput fără un patrimoniu. Afirmaţia este valabilă atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice. Fiind subiecte de drept, ele au în mod necesar drepturi şi obligaţii.
Tot astfel, într-o relaţie inversă, existenţa patrimoniului nu poate fi concepută fără un titular.
Or, patrimoniul fiind alcătuit din drepturi şi obligaţii, el aparţine, fără îndoială, unei persoane.
Conţinutul real al patrimoniului nu prezintă importanţă, deoarece el este o universalitate caracterizată prin potenţialitate. Persoanele juridice şi persoanele fizice au aptitudinea permanentă de a dobândi drepturi şi obligaţii. Fiind o vocaţie, o potenţialitate, patrimoniul, „chiar şi atunci când o persoană nu are nici o avere, ea are totuşi un patrimoniu”. Nu există persoană care să nu aibă un minim de bunuri sau de drepturi.
Patrimoniul este strâns legat de persoana căreia îi aparţine, atâta timp cât ea există ca subiect de drept civil. Astfel, în ce priveşte persoanele fizice, deşi pot înstrăina un drept şi, uneori, chiar şi o obligaţie, privite ut singuli, ele nu pot transmite altei persoane, prin acte între vii, întregul lor
patrimoniu. El va transmite numai pentru cauză de moarte, prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului său.
Transmisiunea întregului patrimoniu al persoanelor juridice are loc doar în cazul încetării lor în urma reorganizării prin comasare şi prin divizare totală. În cursul existenţei persoanelor juridice este posibilă transmisiunea unei cote-părţi din patrimoniu în cazul reorganizării lor, pe calea divizării parţiale sau desprinderii, către o persoană juridică existentă sau care astfel se înfiinţează.
- Unicitatea patrimoniului. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. O persoană nu poate fi titulară a mai multor
- Divizibilitatea patrimoniului. Deşi unic, patrimoniul nu este în mod necesar unitar sau indivizibil. Dimpotrivă, el este divizibil în două sau mai multe grupe sau mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume destinaţie şi afectaţiune şi, pe cale de consecinţă, un regim juridic distinct şi determinat.
În ce priveşte persoanele fizice, divizibilitatea patrimoniului este justificată şi prevăzută de lege în cazul soţilor. Astfel, art. 30 C. fam. reglementează comunitatea matrimonială. Aşadar, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în: masa sau grupa drepturilor şi obligaţiilor proprii şi masa sau grupa drepturilor şi obligaţiilor comune, fiecare având un regim juridic propriu. După urmărirea bunurilor proprii prevăzute de art. 31 C. fam., în măsura necesară realizării drepturilor lor de creanţă, creditorii vor putea cere împărţirea bunurilor comune. Bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ, în acest caz, devin bunuri proprii. Dimpotrivă, creditorii comuni ai soţilor pot urmări, în primul rând, bunurile sau drepturile comune şi, numai după aceea, au dreptul să urmărească şi bunurile proprii, în cazul în care nu şi-au putut realiza integral creanţele.
La baza divizibilităţii patrimoniului pot sta şi alte raţiuni, cum ar fi apărarea intereselor şi realizarea drepturilor creditorilor unei succesiuni sau ale unor moştenitori.
Toate cazurile de diviziune a patrimoniului sunt reglementate de lege. În cadrul unui patrimoniu, nu pot exista mase patrimoniale cu regim diferit fără o prevedere expresă a legii.
