Constituţia Republicii Moldova, prin dispoziţiile art. 9, face doar o precizare de ordin general cu privire la existenţa celor două forme de proprietate – publică şi privată – fără a oferi şi criteriile care stau la baza determinării lor. De altfel, după cum vom vedea, nici Codul Civil nu face precizări clare în acest sens.
În p. 3 al art. 127 al Constituţiei se precizează că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Nici în Legea nr. 459 cu privire la proprietate nu găsim o definiţie reuşită a dreptului de proprietate a statului. Articolul 31 al legii precizează, că din proprietatea de stat a Republicii Moldova fac parte bunurile ce aparţin Republicii Moldova ca stat cu drept de posesie, de folosinţă şi de administrare. Ea se manifestă sub formă de proprietate de stat şi proprietate municipală.
Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să ţinem seama atât de aspectele generale ale acestui drept real, cât şi de aspectele sale specifice.
Definim dreptul de proprietate publică astfel: „Dreptul de proprietate publică este acel drept exclusiv şi perpetuu de a stabili prin intermediul organului legislativ suprem, modul .de posesie, folosinţă şi de administrare asupra bunurilor incluse în patrimoniul Republicii Moldova”. In literatura de specialitate sunt aduse şi alte definiţii. Astfel se defineşte că dreptul de proprietate publică a statului, este un drept real care aparţine statului, unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii autonome şi societăţi comerciale) şi instituţiilor publice care, exercită asupra bunurilor – mobile şi imobile – posesia, folosinţa şi dispoziţia, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie şi în interesul public (la nivel naţional sau la nivel local) în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Din izvoarele legislative analizate se observă că în unele se foloseşte noţiunea de proprietate de stat (art. 31 Legea nr. 459), în altele proprietatea publică (art. 127 al Constituţiei). Am putea pune seninul egalităţii între aceste două noţiuni, dacă obiectele dreptului de proprietate enumerate în izvoare ar coincide, deoarece ele se deosebesc presupunem că într-un izvor se expune dreptul de proprietate a bunurilor din domeniul public şi în altul din domeniul privat.[1]
In dependenţă de cele expuse facem precizarea că atributele dreptului de proprietate publică – posesia, folosinţa şi, mai ales, dispoziţia – se vor exercita în mod diferit, în „funcţie de titularii acestei forme de proprietate şi, în aceeaşi măsură, în raport de bunurile care fac obiectul domeniului public şi respectiv, al domeniului privat”.
Totdeauna, însă, dreptul de proprietate publică se exercită, indiferent de titularul său, în interesul general, fie al întregului public (interes naţional), fie al unui grup restrâns de populaţie (interes local). Această caracteristică face ca în dreptul francez proprietatea publică să fie considerată o proprietate colectivă.
[1] Dumitru Radu, „Teoria generală a drepturilor reale”; Iaşi, 1992, pag. 46; Eugeniu afta-Romano. Dreptul de proprietate privată şi publică în România. Iaşi, 1993, pag. 95; Laurian Franţescu, „Noţiunile de domeniu public şi domeniu privat ale statului. Conţinut şi regim juridic”, în revista „Dreptul”, nr. 10-11/1993, pag. 41-47
