Raporturile juridice civile în dependenţă de diferite criterii Pot fi clasificate în diferite categorii. Astfel, în dependenţă de drepturile care apar în conţinutul acestora, deosebim: raporturi juridice civile reale şi raporturi juridice civile obligaţionale. Se consideră reale raporturi juridice civile ce au la bază drepturi reale. Spre exemplu, raportul juridic civil privind dreptul de proprietate. Raporturile juridice civile obligaţionale creează drepturi de creanţă. Spre exemplu, raportul juridic civil privind contractul de donaţie. în dependenţă de conţinutul economic al raporturilor juridice civile deosebim: raporturi juridice civile patrimoniale şi raporturi juridice civile nepatrimoniale. Se consideră patrimoniale acele raporturi care au la bază bunuri cu conţinut economic ce poate fi evaluat în bani. Spre exemplu, raportul privind vânzarea-cumpărarea unui apartament privat. Se consideră nepatrimoniale acele raporturi juridice civile care nu au conţinut economic evaluabil în bani. Spre exemplu, raportul privind onoarea unei persoane fizice. în dependenţă de numărul de participanţi a raporturi juridice civile deosebim: raporturi juridice civile simple şi raporturi juridice civile complexe. Se consideră simple acele raporturi la care participă doar două subiecte de fiecare parte şi se consideră complexe, raporturile juridice civile la care de fiecare parte participă mai multe subiecte, sau pluralitate de subiecte.
Elementele structurale ale raportului juridic civil: în literatura de specialitate sunt mai multe opinii referitoare la numărul elementelor de structură. Astfel, unii autori cum ar fi spre exemplu Gh. Beleiu, S. Baieş consideră, că sunt trei elemente constitutive ale raportului juridic civil: subiectele, conţinutul şi obiectul.[1] Noi suntem de opinia, că raportul juridic civil are o structură mai complexă, adăugând la cele trei elemente încă două elemente pentru raporturile juridice civil reale care sunt, raportul social şi norma de drept civil şi încă un element specific doar raporturilor juridice civile obligaţionale – sancţiunea.
Părţile sau subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au „rtile obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori acţiunile la care sunt îndreptate părţile ori de care acestea sunt ţinute să le respecte; în alţi termeni, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile. Raportul social este acel element care este reglementat de norma juridică civilă. Norma juridică civilă, este acea normă de drept ce reglementează raporturile sociale. Normele juridice civile se caracterizează prin caractere comune tuturor normelor de drept, având aceeaşi structură: dispoziţie, ipoteză şi sancţiune, şi care pot fi atât imperative, cât şi dispozitive. însă în legislaţia civilă sunt cu predominanţă norme de drept dispozitive, adică care propun subiectelor o conduită.
Definiţia bunurilor ca obiecte ale raporturilor juridice civile, clasificarea lor. Regimul juridic al bunurilor.
În practică, doctrină şi chiar legislaţie, termenul „bunuri” este folosit în două sensuri ori accepţiuni.
Stricto sensu, prin „bun” se desemnează sensul definit mai sus; în acest sens poate fi folosit foarte bine şi termenul „lucru”.
Lato sensu, prin „bun” se desemnează atât lucrul, cât şi dreptul patrimonial care are ca obiect acel lucru.
În noul Cod Civil al Republicii Moldova, articolul 285, prevede că:
(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sunt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
In doctrină, prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial.
Deci, pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil este necesar să fie întrunite, cumulativ, condiţiile:
– valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori spiritual a omului;
– să fie susceptibilă de apropriaţi (însuşire) sub forma dreptu- rilor patrimoniale.
Aerul, spre exemplu, deşi este absolut necesar existenţei biologice a omului, el nu este un „bun” în sensul dreptului civil. deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.
– să fie în circuitul civil, adică legislaţia în vigoare să prevadă dreptul de a putea încheia acte juridice civile cu ele. O altă noţiune, des folosită în dreptul civil şi în strânsă legătură cu de „bunuri”‘, este aceea de patrimoniu. Articolul 284 CCRM defineşte că:
(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând
unor persoane fizice şi juridice determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice ori juridice.
După cum se poate observa, între bun şi patrimoniu există corelaţia de tipul: parte-întreg. Deci, bunul poate fi privit atât individual – ut singuli, cât şi ca element activ al patrimoniului.
Rezultă, din cele de mai sus, că termenii „bunuri” şi „patrimoniu” au în dreptul civil un sens tehnico-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obişnuită (când se desemnează şi valori spirituale prin aceşti termeni). Pentru dreptul civil, expresia „bun patrimonial” constituie pleonasm. Art. 288-300 a CCRM prevede diferite clasificări de bunuri.
Caracteristica cantitativă şi calitativă a bunurilor.
Clasificările mai importante ale bunurilor în dreptul civil actual sunt prevăzute atât de Codul Civil, cât şi în literatura de specialitate. Un rol important îl joacă caracteristica cantitativă şi calitativă a bunurilor mai ales în cadrul executării obligaţiilor civile.
Astfel, Articolul 589 CCRM prevede Standardul calităţii conform căruia în cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţia de cel puţin o calitate medie.
Cantitatea bunurilor se stabileşte de părţile participante la raporturile juridice civile şi de ea depinde valoarea raportului.
[1] Gh. Beleiu, Drept civil român. Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 65-69; S. Baeş. Drept civil Partea generală, Chişinău, 1995, pag. 34
