Subiectele raporturilor juridice se clasifică în: a) subiecte individuale – persoana (un om anume);b) subiecte colective.
*Persoana în raporturile juridice este cunoscută sub denumirea de persoană fizică. Persoanele fizice sunt oamenii, respectiv: cetăţenii, străinii sau apatrizii.
*Subiectele colective au la bază o formă colectivă de activitate şi ele sunt: 1) statul; 2) autorităţile publice; 3) persoanele juridice.
Statul participă în calitate de subiect de drept, atât în raporturile juridice interne cât şi în cele internaţionale. În dreptul intern statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de drept constituţional (de pildă: în cele de cetăţenie statul este cel care acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie, retrage cetăţenia). Şi în raporturile juridice patrimoniale statul poate apărea ca subiect de drept (de exemplu: în cele privind confiscarea unor bunuri).
Autorităţile publice sunt organele puterii legislative (Parlamentul), organele administraţiei (ministerele, prefecturile, primăriile ş.a.), organele justiţiei (tribunalele, curţile de apel etc.). În multe dintre raporturile juridice autorităţile publice apar şi ca persoane juridice.
Persoana juridică este o formă de asociere a mai multor oameni. Persoana juridică se caracterizează prin existenţa următoarelor elemente: a) o organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor din alcătuirea sa, ce este afectat unui scop prestabilit, în acord cu interesul general; c) respectarea unor condiţii legale de înfiinţare şi funcţionare.
Sunt persoane juridice: societăţile comerciale; întreprinderile; regiile autonome; companiile; instituţiile de învăţământ, sănătate, ştiinţă; organizaţiile cooperatiste (de consum şi de credit şi meşteşugăreşti); organizaţiile sindicale, cele de tineret, fundaţiile; asociaţiile.
În doctrină, dar şi jurisprudenţă pentru „persoana juridică” se mai foloseşte şi sintagma de „persoană morală”.
Persoanele juridice pot fi clasificate în diferite moduri. De pildă: a) persoane juridice de drept public (şcolile, consiliile locale, direcţiile sanitar-veterinare, etc.) şi persoane juridice de drept privat (societatea comercială x sau y); b) cu scop lucrativ (societăţile comerciale) şi cu scop nelucrativ (fundaţiile şi asociaţiile ce nu urmăresc obţinerea de beneficii, de profit).
Capacitatea juridică – premiză a calităţii de subiect de drept
Capacitatea juridică = aptitudinea unei persoane (fizice sau juridice) de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita
Capacitatea juridică (civilă) este de două feluri:
- a) de folosinţă = aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
- b) de exerciţiu = aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice.
În ţara noastră capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia, originea, averea sau altele să aibă vreo înrâurire asupra acesteia (art. 4 din Decretul 31/1954). De aceea, ea este generală şi egală pentru toţi În conformitate cu art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu pentru persoanele fizice, aceasta este de două feluri: a) deplină (începe de la 18 ani, când persoana devine majoră; prin excepţie poate fi dobândită mai devreme în cazul femeii ce se poate căsători de la 16 ani, iar cu dispensă chiar de la 15 ani); b) restrânsă (pentru minorii între 14 şi 18 ani).
Minorii până în 14 ani nu au deci capacitate de exerciţiu (la fel şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească prin hotărâre definitivă – debilii şi alienaţii mintali). Exercitarea drepturilor lor şi asumarea de obligaţii pentru ei va fi făcută , în locul lor, de reprezentanţii lor legali (părinţii sau tutorele).
Minorii între 14 şi 18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei pot încheia singuri acte juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar au nevoie, în condiţiile legii, de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, iar uneori şi a autorităţii tutelare (primarul, printr-un serviciu din cadrul primăriei). Prin excepţie, unele acte pot fi încheiate şi fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor: achiziţionarea de obiecte de la magazin sau încheierea unui contract de muncă pentru minorul de peste 16 ani.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină (peste 18 ani) îşi exercită singure drepturile şi îşi asumă, la fel, obligaţiile.
*Şi persoanele juridice au o capacitate de folosinţă şi una de exerciţiu.
Spre deosebire de persoanele fizice, capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice, nu este egală şi generală pentru toate persoanele juridice, ci este specială fiecăreia dintre ele. Potrivit art. 34 din Decretul 31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Cu alte cuvinte, fiecare persoană juridică poate avea numai acele drepturi (şi obligaţii) ce se încadrează în specificul activităţii pe care o desfăşoară şi în care scop a fost creată. Acest principiu cu caracter general este denumit principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Sancţiunea încălcării acestui principiu este nulitatea absolută a oricărui act juridic.
Capacitatea de folosinţă deplină a persoanelor juridice începe, în principiu, din momentul înfiinţării lor legale şi durează până când aceasta încetează a mai exista.
Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice, aceasta constă în încheierea de acte juridice generatoare de drepturi şi obligaţii de către organele de conducere ale acestora. Ea se dobândeşte odată cu desemnarea (delegarea, numirea) organelor de conducere ale persoanei juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de conducere.
Categorii de subiecte ale raportului juridice
S-a arătat mai sus, că subiectul activ se mai numeşte creditor, iar cel pasiv – debitor.
Există mai multe feluri de creditori:
– creditorul chirografar este cel a cărui creanţă nu este însoţită de nici un fel de garanţie, realizarea creanţei sale fiind asigurată numai în temeiul unui drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului (dar care nu e individualizat şi care nu-i conferă vreo ordine de preferinţă faţă de alţi creditori);
– creditorul gajist este cel a cărui creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu asupra unui bun mobil (garanţie mobiliară numită gaj);
– creditorul ipotecar este cel a cărui creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu asupra unui bun imobil – teren, casă (garanţie imobiliară numită ipotecă);
– creditorul privilegiat este cel a cărui creanţă este garantată printr-un privilegiu, adică un drept izvorât dintr-o prevedere expresă a legii, care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale, garanţia satisfacerii acestuia cu prioritate faţă de creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor;
– creditorul urmăritor este acela care a început urmărirea creanţei sale, prin procedura executării silite.
*În funcţie de numărul subiectelor, raporturile juridice pot fi cu o pluralitate:
– activă – mai mulţi creditori (de pildă: 3 persoane împrumută pe o a patra cu o sumă de bani);
– pasivă – mai mulţi debitori (de pildă: 4 persoane autori sau complici ai unui furt sunt ţinuţi să răspundă împreună, solidar, faţă de persoana păgubită);
– mixtă – cu mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
*Raporturile juridice cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri:
– raporturi cu obligaţii conjuncte – în care obligaţiile se împart în mod corespunzător cu numărul persoanelor ce formează partea respectivă (subiecţii activi ori pasivi); aceasta presupune că fiecare creditor nu are voie să pretindă decât partea sa de creanţă, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit decât pentru partea sa de datorie şi nu poartă nici o răspundere pentru ceilalţi debitori.
– raporturi cu obligaţii solidare în care este exclusă divizarea (împărţirea) de drept a creanţelor sau datoriilor. Solidaritatea poate fi activă (între creditori) sau pasivă (între debitori) şi ea nu se presupune, trebuind să fie expres prevăzută fie de lege (solidaritate legală), fie de înţelegerea părţilor (solidaritate convenţională). În cazul solidarităţii pasive (de pildă 3 participanţi la un furt) creditorul unic (persoana păgubită) poate pretinde şi obţine de la oricare dintre debitori executarea întregii datorii (cel ce plăteşte putând solicita ulterior de la ceilalţi codebitori, pe calea unei acţiuni în regres, partea corespunzătoare).
– raporturi cu obligaţii indivizibile sunt acelea care datorită naturii obiectului lor ori convenţiei părţilor, nu sunt susceptibile de a fi divizate între subiectele de drept active (sau pasive, după caz).
*În unele raporturi juridice doar titularul drepturilor (creditorul) este individualizat, pe când titularul obligaţiei (debitorul) îl reprezintă toate celelalte persoane. De pildă, într-un raport juridic de proprietate este individualizat doar creditorul (respectiv proprietarul), pe când debitori sunt toate celelalte persoane care au obligaţia de a se abţine de la a tulbura, încălca, leza dreptul creditorului.
Exemple de drepturi de creanţă:
– dreptul vânzătorului bunului de a încasa preţul;
– dreptul cumpărătorului de a primi bunul de la vânzător;
– dreptul locatorului de a încasa chiria de la locatar (chiriaş);
– dreptul împrumutătorului de a-i se restitui suma împrumutată;
– dreptul părintelui reclamant ce a câştigat procesul de reîncredinţare a copilului minor de a-l primi spre creştere şi educare, îngrijire etc. pe acesta de la celălalt părinte;
– dreptul reclamantului, proprietar al terenului, ce a câştigat procesul, de a-i cere pârâtului ce şi-a construit abuziv casa pe acest teren şi de a obţine de la acesta ridicarea construcţiei ori demolarea ei etc.
