In materie civila, Codul de procedura civila prevede, doua masuri asiguratorii, şi anume: sechestrul asigurător şi sechestrul judiciar.

     Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile ale debitorului pîrît, care urmează a fi vîndute silit pentru realizarea creanţei reclamantului. Acest fel de sechestru se poate

aplica de către instanţă, la cererea reclamantului. Încheierea este executorie de drept. Bunurile sunt inventariate şi sechestrate şi sunt lăsate în păstrarea debitorului sau altei persoane. Dacă debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, se trece la vînzarea silită a bunurilor.

     Sechestrul judiciar constă în numirea de către instanţă a unei persoane căreia i se încredinţează bunul în litigiu, cît timp durează judecata în fond. Cererea este făcută de reclamant şi va fi soluţionată de catre un singur judecător cu citarea părţilor. Instanţa se pronunţă prin hotărîre care este supusă apelului. Bunul este predat parţii care a cîştigat procesul.

 

Sechestrul asigurător ar putea fi definit în modul cel mai general drept un act sau o măsură asiguratorie prin mijlocirea căreia unele bunuri sunt puse sub paza unui delegat al justiţiei pentru a împiedica sustragerea lor gajului general pe care Coduc Civil îl recunoaşte creditorilor.

Sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care se aplică în cazul în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului pârât până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea ce se va pronunţa. Sechestrul asigurător se poate încuviinţa şi în situaţia în care creanţa creditorului nu este exigibilă, dacă debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea.

    În privinţa naturii juridice a procedurii, sechestrul asigurător a fost apreciat de cea mai mare parte a doctrinei şi a jurisprudenţei drept o procedură necontencioasă, deoarece în cadrul judecării acestei cereri legea nu prevede şi judecătorul nu trebuie să recu­noasca un drept potrivnic altei persoane (acesta se va stabili prin actiunea de fond),ci numai să acorde în anumite condiţii o măsură de ocrotire.

Sunt şi autori de prestigiu care văd procedura sechestrului asigurător drept una cu caracter contencios. Potrivit acestei din urmă opinii, cererea de sechestru asigurator face parte din proces, fiind un mod de a se recurge la protectia legii, folosit pe langă aceeaşi instantă care verifica şi pretentia în fond, un mod de a asigura la timp realizarea dreptului în litigiu. În această opinie, singurul motiv pentru care în cazul cererii de sechestru asigurător legiuitorul a renunţat la principiul contradictorialităţii îl reprezintă celeritatea care se impune pentru soluţionarea unei astfel de cereri.

 Indiferent de soluţia teoretică adoptată, trebuie însă observat faptul că în cazul cererii de sechestru asigurator se regăsesc toate elementele care deosebesc procedura necontencioasa obişnuită contencioasă. Astfel, judecătorul nu este chemat să solutioneze fondul cauzei prin recunoaşterea dreptului de creantă, lipseşte publicitatea, cererea fiind judecată în camera de consiliu, lipsesc dezbaterile contradictorii şi citarea părtilor, încheierea prin care se solutionează cererea nu are autoritate de lucru judecat, iar instanţa poate reveni oricînd asupra soluţiei dacă imprejurările de fapt ce caracterizează cauza au suferit modificări care reclamă o altă soluţie  .

Relativ la natura juridică a sechestrului asigurător, s-a ridicat problema dacă acesta reprezintă un act de executare.

Astfel, s-a afirmat că, plecand de la scopul sechestrului asigurător de a indisponibiliza anume bunuri ale parîtului-debitor, pentru ca la terminarea procesului reclamantul-creditor să le poată urmari mai departe spre îndestularea sa, atunci sechestrul asigu­rător nu diferă în natura şi în efectele sale de sechestrul definitiv, procedura sechestrului asigurator reprezintă o adevărată exe­cuţie anticipată, pe care legea o autorizează sub anumite garanţii. şi toate acestea, se observă că lipseşte elementul esential actelor executare, şi anume titlul executoriu, precum şi scopul specific sechestrului executoriu, respectiv vanzarea silita a bunurilor indis­ponibilizate.

Din acest motiv, este mult mai apropiata de natura sechestrului asigurator caracterizarea acestuia ca o forma de exer­ciţiu a acţiunii civile accesorie cererii principale al carei scop este protecţia judiciară a dreptului reclamat prin acţiunea principală.

De altfel, pornind de la natura juridică, scopul măsurilor asigu­ratorii şi de la conexiunea acestora cu actiunea civilă, unii autori au propus chiar ca acestea se fie reglementate, în viitor, în partea generală a Codului de procedură civilă, iar nu în partea privitoare la procedurile speciale sau la executarea silită.

    Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi administrare, pe toată durata procesului, de regulă, unei terţe persoane.

    Potrivit textului aici comentat, ori de câte ori există  un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

    Din chiar textul comentat rezultă că instituţia sechestrului judiciar se deosebeşte fundamental de sechestrul asigurător. În primul rând, sechestrul judiciar are ca scop conservarea unui bun determinat care formează tocmai obiectul litigiului dintre părţi, în timp ce sechestrul asigurător vizează indisponibilizarea unor bunuri ale datornicului care nu formează obiectul judecăţii. În al doilea rând, remarcăm că din punct de vedere procedural cererea de sechestru judiciar nu se poate soluţiona decât cu citarea părţilor. Este ceea ce prevede în mod expres C. proc. civ.

 

    Conceptul de executare silită. Executarea silită sau urmarirea silită este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotarâre judecatorească sau printr-un alt titlu executoriu constrânge – cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

    În mod normal executarea unei hotarâri judecatoreşti sau a unui titlu executoriu se face voluntar.

     In cazul in care debitorul nu isi plateste de bunavoie obligatiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, vor proceda la actiuni de executare silita. Titlul în temeiul caruia se face executarea este o hotarâre judecatoreasca care a ramas definitiva sau a devenit irevocabila ori a fost data cu executie vremelnica.

    Pentru efectuarea procedurii de executare silita este competent organul de executare in a carui raza teritoriala se gasesc bunurile urmaribile, coordonarea intregii executari revenind organului de executare in a carui raza teritoriala isi are domiciliul fiscal debitorul sau organul de executare competent.

    Cand se constata ca domiciliul fiscal al debitorului se afla in raza teritoriala a altui organ de executare, titlul executoriu impreuna cu dosarul executarii vor fi trimise acestuia, instiintandu-se, daca este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

Reguli privind executarea silită. Executarea silită se poate intinde asupra tuturor veniturilor si bunurilor proprietate a debitorului, urmaribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectueaza numai in masura necesara pentru realizarea creantelor fiscale si a cheltuielilor de executare.

Sunt supuse sechestrarii si valorificarii bunurile urmaribile proprietate a debitorului, prezentate de acesta si/sau identificate de catre organul de executare, in urmatoarea ordine:

    – bunurile mobile si imobile care nu sunt direct folosite in activitatea ce constituie principala sursa de venit;

    – bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfasurarea activitatii care constituie principala sursa de venit;

    -bunurile mobile si imobile ce se afla temporar in detinerea altor persoane in baza contractelor de arenda, de imprumut, de inchiriere, de concesiune, de leasing si altele;

    – masini-unelte, utilaje, materii prime si materiale si alte bunuri mobile, precum si bunuri imobile ce servesc activitatii care constituie principala sursa de venit;

    – bunurile mobile sau imobile, proprietate a debitorului, pot fi valorificate individual si/sau in ansamblu daca organul de executare apreciaza ca astfel acestea pot fi vandute in conditii mai avantajoase.

Executarea silita incepe prin comunicarea somatiei. Daca in termen de 15 zile de la comunicarea somatiei nu se stinge debitul, se continua masurile de executare silita. Somatia este insotita de un exemplar al titlului executoriu.

Somatia cuprinde:

-denumirea organului fiscal emitent;

– data la care a fost emis si data de la care isi produce efectele;

– datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei imputernicite de contribuabil, dupa caz;

-obiectul actului administrativ fiscal;

– motivele de fapt;

– temeiul de drept;

– numele si semnatura persoanelor imputernicite ale organului fiscal, potrivit legii;

– stampila organului fiscal emitent;

– posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestatiei si organul fiscal la care se depune contestatia;

-mentiuni privind audierea contribuabilului

– numarul dosarului de executare;

-suma pentru care se incepe executarea silita;

– termenul in care cel somat urmeaza sa plateasca suma prevazuta in titlul executoriu

 

Executarea silita a bunurilor imobile. Sunt supuse executarii silite bunurile imobile proprietate a debitorului. In situatia in care debitorul detine bunuri in proprietate comuna cu alte persoane, executarea silita se va intinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului in urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei.

Executarea silita imobiliara se intinde de plin drept si asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevazute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmarite decat odata cu imobilul.

Sunt supuse executarii silite orice bunuri imobile ale debitorului care îi apartin în proprietate exclusiva sau în proprietate comuna, cum ar fi: case de locuit, cladiri cu destinatie de sedii, magazii, garaje, depozite ori cu alta destinatie, terenuri situate în mediul rural si urban, precum si celelalte bunuri care prin natura sau prin destinatia lor sunt bunuri imobile.

Executarea silita a bunurilor imobile proprietate a debitorului se face pe corpuri de proprietate, în întregimea lor.

Constructiile ce formeaza o proprietate distincta de sol, pe etaje sau pe apartamente, se pot executa silit în mod separat.

Bunul imobil proprietate a unui minor sau a unei persoane puse sub interdictie nu poate fi executat silit înaintea executarii silite a bunurilor sale mobile dar aceasta   nu împiedica executarea silita asupra unui imobil aflat în proprietatea comuna a minorului sau a persoanei puse sub interdictie si a unei persoane cu capacitate deplina de exercitiu, daca obligatia prevazuta în titlul executoriu este comuna.

Când debitorul detine în proprietate comuna bunuri imobile, organul de executare poate proceda la executarea silita numai daca este cunoscuta cota- parte ce revine debitorului.

Atunci când nu se cunoaste cota-parte ce revine debitorului din bunurile aflate în proprietate comuna, în vederea executarii silite, organul de executare poate cere instantei competente împartirea acestor bunuri.

In cazul debitorului persoana fizica nu poate fi supus executarii silite spatiul minim locuit de debitor si familia sa, stabilit in conformitate cu normele legale in vigoare.

Dispozitiile aliniatului anterior nu sunt aplicabile in cazurile in care executarea silita se face pentru stingerea creantelor fiscale rezultate din savarsirea de infractiuni.

Executorul fiscal care aplica sechestrul incheie un proces-verbal de sechestru. De la data intocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate. Cat timp dureaza executarea silita debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decat cu aprobarea data, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdictii atrage raspunderea, potrivit legii, a celui in culpa.

 

Procesul-verbal de sechestru va cuprinde:

– denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei si a orei cand s-a facut sechestrul;

– numele si prenumele executorului fiscal care aplica sechestrul, numarul legitimatiei si al delegatiei;

– numarul dosarului de executare, data si numarul de inregistrare a somatiei, precum si titlul executoriu in baza caruia se face executarea silita;

– temeiul legal in baza caruia se face executarea silita;

-sumele datorate pentru a caror executare silita se aplica sechestrul, inclusiv cele reprezentand majorari de intarziere, mentionandu-se si cota acestora, precum si actul normativ in baza caruia a fost stabilita obligatia de plata;

– numele, prenumele si domiciliul debitorului persoana fizica ori, in lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuieste impreuna cu debitorul sau denumirea si sediul debitorului, numele, prenumele si domiciliul altor persoane majore care au fost de fata la aplicarea sechestrului, precum si alte elemente de identificare a acestor persoane;

-descrierea bunurilor mobile sechestrate si indicarea valorii estimative a fiecaruia, dupa aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea si individualizarea acestora, mentionandu-se starea de uzura si eventualele semne particulare ale fiecarui bun, precum si daca s-au luat masuri spre neschimbare, cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se afla, sau de administrare ori conservare a acestora, dupa caz;

 

– mentiunea ca evaluarea se va face inaintea inceperii procedurii de valorificare, in cazul in care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesita cunostinte de specialitate;

– mentiunea facuta de debitor privind existenta sau inexistenta unui drept de gaj, ipoteca ori privilegiu, dupa caz, constituit in favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;

-numele, prenumele si adresa persoanei careia i s-au lasat bunurile, precum si locul de depozitare a acestora, dupa caz;

– eventualele obiectii facute de persoanele de fata la aplicarea sechestrului;

– mentiunea ca, in cazul in care in termen de 15 zile de la data incheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu plateste obligatiile fiscale, se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;

– semnatura executorului fiscal care a aplicat sechestrul si a tuturor persoanelor care au fost de fata la sechestrare. Daca vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea sa semneze, executorul fiscal va mentiona aceasta imprejurare.

Cate un exemplar al procesului-verbal de sechestru se preda debitorului sub semnatura sau i se comunica la domiciliul ori sediul acestuia, precum si, atunci cand este cazul, custodelui, acesta din urma semnand cu mentiunea de primire a bunurilor in pastrare.

Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de indata biroului de carte funciara efectuarea inscriptiei ipotecare, anexand un exemplar al procesului-verbal de sechestru

Biroul de carte funciara va comunica organelor de executare, la cererea acestora, in termen de 10 zile, celelalte drepturi reale si sarcini care greveaza imobilul urmarit, precum si titularii acestora, care vor fi instiintati de catre organul de executare si chemati la termenele fixate pentru vanzarea bunului imobil si distribuirea pretului