O trecere în revistă,oricât de sumară, a contribuţiilor juriştilor la conturarea specificului abordării sociologice a fenomenelor de drept ar trebui să cuprindă:
- Concepţia despre „dreptul obiectiv” şi „dreptul subiectiv”, conform căreia în societate există o relaţie dihotomică între ansamblul real de reguli de conduită având un caracter normativ şi care au rolul de a ghida acţiunile oamenilor („dreptul obiectiv”) şi drepturile subiective ale indivizilor, sau prerogativa acestora (ori a unor grupuri sau organizaţii) în interiorul şi în temeiul normei juridice („dreptul subiectiv”). Adepţii ideii dreptului obiectiv afirmă caracterul prim şi fundamental al acestuia, considerând că el s-a fundamentat, progresiv, pe „voinţa generală a indivizilor”, „voinţa legiuitorului” şi, în final, pe „voinţa legii” care are un caracter impersonal şi supraindividual, drepturile subiective ale indivizilor neputând lua naştere decât pe baza dreptului obiectiv, acestea nefiind propriu-zis „drept” întrucât nu se pot impune altor voinţe ca în cazul dreptului obiectiv.
Prin opoziţie, adepţii dreptului subiectiv afirmă supremaţia drepturilor subiective ale indivizilor, grupurilor sau organizaţiilor.
Se poate aprecia, însă, că dreptul obiectiv şi cel subiectiv sunt, într-un fel, complementare şi nu se exclud reciproc. Pe de o parte, dreptul subiectiv (drepturile actorilor sociali, indiferent care sunt aceştia) nu poate exista în afara normelor de drept (ca expresie a voinţei generale sau, cel puţin, a voinţei legislatorului) iar, pe de alta, existenţa dreptului obiectiv ar fi lipsită de sens în absenţa realizării efective a prescripţiilor acestuia prin acţiunile actorilor sociali.
Drept urmare, este necesară investigarea atât a modalităţilor în care sunt elaborate normele dreptului, cât şi a căilor prin care aceste norme devin efective prin acţiunea actorilor sociali conformă intereselor specifice ale acestora.
- Pozitivismul juridic şi pluralismul normativ
- Pozitivismul juridic consideră, în opoziţie cu teoria dreptului natural, că orice drept este o creaţie a statului ca entitate superioară. În acest fel dreptul este în mod eronat identificat cu legea, refuzându-se orice încercare de evaluare a lui din punct de vedere al validităţii (bine-rău, just-injust etc.) sau al conformităţii cu principii de necesitate şi utilitate socială.
- Pluralismul normativ, mai apropiat de perspectiva sociologică, refuză statului calitatea de deţinător al monopolului dreptului şi de sursă unică a acestuia. El consideră că sursa dreptului nu este doar statul ci şi alte organisme diferite şi independente de acesta, iar legea nu este singura expresie şi formă de existenţă a dreptului, funcţie normativă semnificativă având cutuma, precedentul judiciar, practica judiciară etc.
- Normativismul şi realismul juridic
Conform normativismului juridic, normele juridice au o existenţă în sine, independentă şi obiectivă, ca entităţi absolute şi eterne, fără nici o legătură cu realităţile sociale. Se produce, astfel, o ruptură între norma juridică şi realitate, între regula de drept şi conţinutul ei concret. Conform acestei concepţii ştiinţele juridice ar trebui să se limiteze la studiul formal al normelor juridice, la identificarea şi explicarea noţiunilor generale cărora le sunt subordonate raporturile juridice particulare, urmând ca sarcina studierii conţinutului social concret al acestor norme să revină ştiinţelor sociale, inclusiv sociologiei.
Adepţii realismului juridic apreciază că dreptul nu reprezintă doar un ansamblu de reguli, norme suprapuse sau subordonate ci şi o „realitate materială”, un ansamblu de comportamente, concretizate îndeosebi în activitatea judecătorilor care, prin deciziile pe care le pronunţă, creează efectiv dreptul.
Prin urmare, conform realismului juridic, orice sistem normativ ar trebui să cuprindă:
– un set de reguli scrise pe baza cărora se realizează justiţia şi se soluţionează relaţiile contencioase dintre indivizi şi
– o serie de reguli reale, care completează regulile scrise, şi care sunt consecinţa activităţii practice a instanţelor de judecată în cadrul cărora normele scrise ale dreptului pot fi interpretate şi completate.\
- Consensualismul şi conflictualismul
- a) Consensualismul apreciază că dreptul se bazează pe consensul indivizilor şi, ca atare, el nu trebuie creat ci se creează singur, ca fenomen natural, reprezentând spiritul poporului, întruchipare a valorilor şi forţelor morale şi culturale tradiţionale ale societăţii.
- b) Conflictualismul, dimpotrivă, consideră că dreptul este rezultatul ciocnirii unor interese contradictorii ale actorilor sociali reflectând, până la urmă, nu voinţa generală ci interesele celor care deţin poziţii de putere în societate. Conform acestei concepţii, dreptul reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia statul organizează prin constrângere şi coerciţie cadrul de viaţă al indivizilor încercând să limiteze tensiunile şi conflictele dintre aceştia.
