Dreptul, ca şi întreaga componenţă juridică a vieţii sociale este un fenomen deosebit de complex a cărui cunoaştere presupune o cercetare aprofundată a legităţilor obiective a existenţei sale, a factorilor care-l configurează şi valorile pe care le promovează.
Cuvântul drept derivă din latinescul „directus” având sensul de direct, adică o regulă de conduită fără specificarea conţinutului. La noi dreptul se foloseşte în două sensuri şi anume:
- cel care are în vedere sau cuprinde regulile juridice de conduită sau normele juridice din societate denumit şi drept obiectiv,
- cel prin care se are în vedere dreptul ce aparţine unei persoane fizice sau juridice pe care-l denumim drept subiectiv.
Vorbind de dreptul din Republica Moldova, avem în vedere ansamblul normelor juridice indiferent de forma pe care au îmbrăcat-o de-a lungul istoriei sau dintr-o anumită perioadă.
Dreptul cunoaşte mai multe definiţii ce-l caracterizează, astfel definiţia marxistă îl reprezintă ca fiind „voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege”.
O altă definiţie îl înfăţişează ca reprezentând totalitatea regulilor de conduită stabilite sau sancţionate de către stat care exprimă voinţa deţinătorilor puterii de stat şi a căror aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a statului, în scopul apărării, consolidării şi dezvoltării raporturilor.
Autorul Dan Ciobanu, ne relatează că dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care au fost editate şi sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată prin forţa de constrângere.
Marele jurist Berman definea dreptul ca fiind unul din cele mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru- că ei oferă protecţie împotriva amestecului străin în interesele individuale.
Luând în consideraţie cele expuse apreciem că dreptul reprezintă o totalitate de norme juridice strict determinate şi obligatorii, care fixează cadrul juridic de organizare a statului, a activităţii acestuia într-o societate de organizare şi conducere a acelei societăţi.
Odată apărut, dreptul ca şi statul nu rămâne imobil ci se dezvoltă şi se modifică. Vorbind de evoluţia continuă a dreptului nu trebuie de înţeles că evoluţia reprezintă o schimbare absolută, ca şi oricăror alte fenomene, dreptului îi sunt specifice anumite elemente constante şi anume:
- un anumit respect al personalităţii umane,
- o anumită limitare a libertăţii individuale.
La caracteristica evoluţiei dreptului putem menţiona următoarele trăsături principale:
- Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la
elaborarea spontană, inconştientă, la o elaborare deliberată, conştientă a lui,
- Tot mai pronunţată are loc trecerea de la
particularitate la universalitatea dreptului, adică în
dreptul fiecărui popor tot mai frecvent întâlnim norme de interes general uman. Aceasta se referă mai mult la normele juridice care reglementează drepturile şi libertăţile omului,
- Evoluţia dreptului reprezintă o trecere de la motive psihologice inferioare la motive superioare.
Dreptul ca institut şi fenomen social, ce derivă din societate îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre oameni , este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile ce caracterizează societatea în diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Potrivit definiţiei lui Celsius, dreptul este arta binelui şi a echităţii, deci el implică în esenţa sa, valorizarea conduitei umane a cărei finalitate ar fi justiţia. Deci, rădăcinile dreptului nu pot fi rupte de evoluţia fiinţei umane, de la faza în care aceasta a început să-şi îmblânzească sălbăticia la faza, în care tendinţele necontrolate au fost eliminate treptat de realităţi în care activitatea se desfăşoară după criterii din lumea valorilor.
Astfel, stabilirea unui echilibru între sistemul social şi individ nu este legitim şi durabil decât în condiţiile în care el se întemeiază pe condiţionarea reciprocă dintre sistemul social şi personalitate. Deoarece orice colectivitate umană presupune un minim de norme care să aducă o reglementare, o sincronizare în raporturile interindividuale încercând să înlăture ciocnirile de interese şi conflictele care pun în pericol omenirea.
Dacă ne referim la evoluţia dreptului ca instituţie şi domeniu integrat, atunci primul pas în clarificarea specificului şi particularităţilor evoluţiei acestuia este şi analiza concepţiilor ce apar pe marginea subiectului în discuţie. Diferite curente şi şcoli din antichitate, până în prezent, au căutat să stabilească modul în care a apărut şi a evoluat dreptul, să explice şi să fundamenteze reglementările şi instituţiile juridice, în numele unor concepte generale, apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Semnalăm că dreptul, ca demers ştiinţific, a intrat în câmpul de interes al celor mai remarcabili gânditori de-a lungul istoriei.
Astfel, H. Grotius expune opinia, potrivit căreia iniţial dezvoltarea societăţii umane era însoţită de conflicte şi pentru evitarea acestora trebuiau stabilite limitele acelor forţe, ale acestor capacităţi concurente, printr-o altă forţă – cea a dreptului. Astfel apare dreptul.
În concepţia lui J.C. Gray găsim precizarea că trebuie să recunoaştem adevărul este un elaborat ideal, dar care are o existenţă reală. Dreptul nu este ceva care ar exista în concordanţă cu religia, natura sau morala, nu este ceea ce trebuie să fie, dar este ceea ce avem la moment. Legile sînt determinate de legiuitori, care, pe baza faptelor reale, promovează reguli, în concordanţă cu care consecinţele aplicării legii pot fi deduse logic din fapte Una dintre cele mai cunoscute vechi culegeri de legi este faimosul Cod babilonian al lui Hammurabi, descoperit la Susa în anul 1901.
La fel nu putem trece cu vederea Legile lui Manu, colecţia de maxime a lui Confucius, perceptele lui Mencius precum şi ideile filosofilor Thales, Anaximandros, Pitagora sau ale sofiştilor greci, care reliefează ideea că justiţia înseamnă aplicarea legilor de către suverani şi respectarea lor de către popor.
În ceea ce priveşte dreptul pe teritoriul ţării noastre, el îşi are geneza concomitent apariţiei puterii publice a statului. De exemplu, violenţa a constituit, uneori,, singurul mijloc de apărare a intereselor private. Asemenea reminiscenţe persistă la geto-daci în domeniul familiei şi al proprietăţii, dar alături de aceasta se impun şi noile norme de drept. Primele legi scrise au fost date de preoţi, fapt ce denotă că aceştia participau la cele de formare a dreptului cunoaşte influenţa directă, exercitată de acest fapt, iar toate sferele vieţii poartă amprenta romană.
În concluzie menţionăm, că apariţia dreptului la diferite popoare, cu toate particularităţile sale, le înscriem în următoarea caracteristică: dreptul ca şi putere
politică(statul), se află într-o legătură determinată cu modul de producţie, în special cu baza economică a societăţii, fiind, dintr-un moment dat, componente ale suprastructurii acesteia. Fiecare bază economică are o suprastructură corespunzătoare, schimbarea bazei atrăgând după sine schimbarea suprastructurii. Iar dacă baza economică, parte integrantă a formaţiunii social economice, se află în raporturi complexe atât cu dezvoltarea forţelor de producţie, cât şi cu suprastructura societăţii.
Dacă la început dreptul se naşte din impulsurile imediate, instinctive, cum ar fi frica de pericol şi de necunoscut, la etapele mai avansate tot mai mult se evidenţiază motivele argumentate din punct de vedere ştiinţific. Ca şi în cazul statului pentru descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a dreptului se evidenţiază două modalităţi principale de abordare a problemei:
Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilor social-economice;
Cea de-a doua modalitate cu o perspectivă mult mai mare diferenţiază dreptul epocii antice de dreptul epocii medievale şi de dreptul epocii contemporane.
Dreptul, ca fenomen social cu caracter normativ, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementând conduita umană şi orientând activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generale comune ale societăţii, în diferitele ei etape de dezvoltare.
Rolul şi scopul dreptului se concretizează, în modul cel mai evident, în funcţiile sale.
După cum explică Marea Enciclopedie Franceză, funcţia înseamnă exercitarea unei anumite activităţi vizând îndeplinirea unui rol determinat. În toate marile dicţionare enciclopedice, se subliniază că funcţia are o aplicabilitate curentă în matematică şi biologie, evocându-se exemple care demonstrează sensurile şi semnificaţiile acestei noţiuni în cadrul ştiinţelor respective.
În domeniul dreptului, funcţiile dau expresie unei acţiuni orientate spre îndeplinirea rolului dreptului.
Cuvântul funcţie mai are ca sinonime termenii muncă, deprindere, îndeplinire, etc. La acest termen în ultimul timp se apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil de a caracteriza vre-un fenomen social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează, lucrează, funcţionează. Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane acest scop fiind slujit de o serie de funcţii.
Funcţiile dreptului sînt acele direcţii fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului, (ramurile de drept, instituţiile juridice, normele dreptului), precum şi instanţele sociale, special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.
O altă noţiune a funcţiilor dreptului ar fi că, funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului.
Astfel, la funcţiile principale ale dreptului putem atribui:
- Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social politice care, se manifestă prin faptul că dreptul prin normele sale reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat şi anume puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească;
- Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii găsindu- şi expresie prin următoarele: – cu ajutorul normelor juridice se asigură regimul constituţional, ordinea legală; – dreptul apără colectivitatea umană precum şi pe fiecare membru al colectivităţii în parte; – dreptul asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţând dezorganizare şi conflicte în societate;
- Funcţia de conducere a societăţii, care stabileşte că dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social politice pe care societatea şi le propune. Reglementând cu ajutorul celor mai importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le propune la aceea sau la altă etapă problemele cu care ea se confruntă;
- Funcţia normativă a dreptului care derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul în acelaşi timp verifică în ce măsură acel comportament prescris se realizează în practică. Este foarte important ca normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea socială;
- Funcţia informativă – reflectând realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii şi despre problemele stringente a ei. Generalizând normele juridice în vigoare putem face concluzii pentru a aprecia principiile orânduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul caracterul relaţiilor economice şi nivelul de democratizare a societăţii. Ca urmare din norme juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea respectivă;
- Funcţia educativă – adoptând norme juridice statul asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul prin normele sale ocroteşte valorile sale spirituale şi culturale care sunt legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale, el stabileşte normele convieţuirii sociale, orientându-i pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a preveni în viitor abateri de la norme juridice, de a educa şi reeduca poporul;
- Funcţia de apărare a valorilor fundamentale
ale societăţii. Apărarea valorilor fundamentale împotriva oricăror atingeri posibile prin fapte antisociale – este o funcţie necesară a dreptului, care presupune consacrarea valorilor de apărat prin acţiunea mecanismului juridic, stipularea consencinţelor faptelor prin care se aduc atingeri valorilor fundamentale ale societăţii.
Dincolo de nuanţele diferite în definirea şi explicarea principiilor dreptului, acestea sunt înţelese în sensul de prescripţii sau idei fundamentale care călăuzesc crearea dreptului şi aplicarea normelor juridice.
La începutul structurării societăţii omeneşti şi conturării regulilor de conduită se susţinea că normele de drept sunt expresia unor porunci divine, care trebuiau respectate de oameni. Se afirmă că forţa dreptului în societate s-ar baza pe sursa supranaturală a sa, în această viziune se răspîndise concepţia că „legile sunt veşnice”, „neschimbătoare”.
Prin principii ale dreptului înţelegem atât un fundament al sistemului de drept cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare. Principiile dreptului sînt acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei dirigiuitoare care se degajă ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în principiu din Constituţie, şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul sistem de drept.
Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături:
- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul, însă în acelaşi timp anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului sunt
reflectate în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei dirigiuitoare , idei de bază şi îşi găsesc reflectare în întreaga legislaţie;
- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale. Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului: principiile generale, principiile interamurale şi principiile ramurale.
Astfel, în lumina unor documente fundamentale şi a numeroase concluzii doctrinare, distingem mai multe principii generale ale dreptului, dintre care:
Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului, care constituie o premisă a existenţei statului de drept fiind principiul cheie al oricărui stat. Într-o societate democratică puterea nu poate să aparţină poporului. Acesta trebuie să-şi găsească formele juridice potrivite şi structuri organizatorice oportune care iar permite un cuvînt hotărîtor în soluţionarea problemelor principale ale statului.
Principiul libertăţii şi egalităţii. Libertatea şi egalitatea sînt două categorii al căror conţinut formează conţinutul principiilor fundamentale ale libertăţii şi egalităţii.
Acest principiu ca principiu fundamental, constă în consacrarea în drept a celor două fundamente, libertatea şi egalitatea, ale vieţii sociale.
Principiul responsabilităţii. Responsabilitatea se înfăţişează ca un fenomen social întrucît exprimă un act de angajare a individului în contextul relaţiilor sociale, deasemenea determină un anumit comportament al individului faţă de alţi indivizi, al individului faţă de societate şi al societăţii faţă de individ. Ca principiu fundamental al dreptului responsabilitatea apare ca un raport conştient al individului la valorile şi normele sociale.
Ca principiu fundamental de drept ridică problema precizării conţinutului celor două categorii, echitatea şi justiţia.
