CONDITIILE SOLUTIONARII LITIGIILOR COMERCIALE PE CALEA ARBITRAJULUI

4.1.CONSIDERATII INTRODUCTIVE

                   Pentru ca o instanta arbitrala, (in oricare din formele de arbitraj), sa devina exclusiv competenta sa solutioneze anumite litigii, trebuie indeplinite urmatoarele conditii cumulative, reglementate de art.340, Cod Procedura Civila:

• capacitatea deplina de exercitiu a partilor litigante;
• arbitrabilitatea litigiilor reflectata in caracterul lor patrimonial si tranzactionabil;
• conventia partilor de a opta pentru aceasta instanta de judecata, (“pot conveni sa solutioneze”). Dispozitiile avute in vedere sunt aplicabile arbitrajului in general, comercial si necomercial deopotriva, intern si international, si, de asemenea, indiferent de forma sa organizatorica, de structura sa. Intrucat aria noastra de interes este circumscrisa sferei comercialului, o distinctie suplimentara se impune in cazul celei de-a doua conditii, (arbitrabilitatea), si anume; din gama generoasa a litigiilor patrimoniale tranzactionabile se subsumeaza domeniului analizat doar cele comerciale, (deopotriva interne si internationale.)  Vom analiza in cele ce urmeaza cele trei conditii.

 

4.2. Deplina capacitate de exercitiu a partilor in litigiu                                                                        

 

Conditia nu este una speciala in cazul arbitrajului, ci una cu caracter

general, necesara sesizarii oricarei instante de judecata, consacrata ca atare de dreptul comun, prin prevederile art.42 Cod pr.civ, si, pe de alta parte, necesara incheierii oricarui contract. Fiind apreciata ca un act de dispozitie, cu efecte asupra patrimoniului persoanei in cauza, optiunea pentru arbitraj este valabila si produce efecte juridice numai cand apartine unei persoane cu capacitate deplina de exercitiu, care are, deci, aptitudinea de a-si valorifica singura si de a-si exercita personal drepturile si obligatiile procesuale. Conditia este valabila deopotriva pentru persoanele fizice si juridice.

   Evident, aprecierea capacitatii de exercitiu este supusa legii

nationale a persoanei fizice si respectiv legii statutului organic ale persoanei juridice, (art.11 si art.42,lit.a) din Legea nr.105/1992).

 

4.3. Conventia arbitrala

                  

Este cea de-a doua conditie, la randul ei specifica, (la fel ca arbitrabilitatea), a sesizarii valabile a unui tribunal arbitral.                                                                                                                                                 

          Incheierea conventiei arbitrale reprezinta conditia preliminara a organizarii arbitrajului, a investitii valabile a tribunalului arbitral cu solutionarea litigiului atribuit judecatii. Ea reprezinta temeiul excluderii, cu privire la acest litigiu, a competentei organelor judecatoresti de drept comun. Este actul care configureaza cadrul si conditiile judecatii, determina regulile aplicabile si care, dand expresie libertatii de vointa a partilor, confera institutiei o puternica amprenta contractuala.

a).Notiune. Legiuitorul nu defineste conventia arbitrala. Se limiteaza la a preciza formele in care aceasta se poate realiza, continutul si efectele ei. Conventia arbitrala a primit doar definitii doctrinare. Astfel, a fost definita ca fiind “acordul partilor contractului de comert international de a supune litigiul ivit intre ele in legatura ca executarea acelui contract arbitrajului”[1] sau “clauza inserata de parti in contract prin care se statueaza cu privire la declansarea procedurii arbitrale”, „acordul intervenit intre partile unui contract comercial international referitor la modul de solutionare a unui litigiu determinat sau determinabil prin mijlocirea arbitrajului ocazional sau permanent”[2].

1. b) Formele conventiei arbitrale. 343 din Cartea a IV a face distinctie intre doua forme, in care poate fi incheiata conventia arbitrala : 1)clauza compromisorie; 2) compromisul. Prima dintre ele reprezinta o stipulatie inscrisa in contractul principal,  sau un act distinct, insa intotdeauna anterioare nasterii vreunui litigiu legat de contractul “in care este inserata”  sau de care este legata si prin care se atribuie arbitrajului competenta de solutionare. Cea de a doua forma – compromisul – va avea acelasi obiect ca si clauza compromisorie, deosebirea dintre ele derivand doar din momentele diferite in care sunt  convenite: in timp ce prima anticipeaza nasterea litigiului, survine la un moment in care acest lucru este numai o posibilitate, (are un obiect viitor, determinabil), cea de a doua coincide  in timp cu nasterea diferendului, care nu mai este doar un fapt posibil, eventual, ci o certitudine, un fapt real. Distinctia este de natura sa influenteze caracterele juridice ale celor doua forme ale conventiei. Continuand analiza lor comparativa devin evidente si alte asemanari si deosebiri dintre ele, ca genuri diferite ale aceleiasi specii–conventia arbitrala. Astfel, a) ambele au ca efect inlaturarea competentei organelor jurisdictionale de drept comun asupra litigiului in cauza ; b)ambele confera arbitrilor puterea de a statua asupra litigiului, sunt, deci, atributive de competenta; c) validitatea ambelor este independenta de valabilitatea contractului care a generat litigiul ce urmeaza a fi solutionat prin arbitraj; d) daca in clauza compromisorie sunt cuprinse elementele suficiente spre a o face eficienta, adica, spre a crea posibilitatea  de a trece la judecata efectiva in conditiile organizatorice si procedurale preconfigurate prin ea, fara a deveni necesara completarea ei printr-un compromis, atunci, se poate spune, despre fiecare dintre ele ca au o pronuntata  autonomie fata de contractul pincipal si in acelasi timp sunt autonome una in raport cu cealalta, deci existenta uneia inlatura necesitatea celeilalte, (existenta clauzei compromisorii inlatura necesitatea compromisului si invers). In caz contrar, deci, cand clauza compromisorie se limiteaza la o prevedere de principiu, de atribuire a competentei in favoarea arbitrajului, fara a-i determina si conditiile procedurale si elementele organizatorice care sa o faca operationala, se mentine numai autonomia ei fata de contractul principal dar nu se mai poate vorbi de o autonomie a clauzei compromisorii in raport cu compromisul, adica de existenta ei suficienta spre a face functionala jurisdictia arbitrala. In astfel de ipoteze, cand litigiul devine actual, clauza compromisorie va impune, (ca prima obligatie pentru semnatarii ei), incheierea compromisului, pentru ca impreuna sa determine cu exactitate elementele necesare derularii procesului arbitral.

Apreciem ca acelasi element – momentul  incheierii- explica, in cea mai mare masura si aria de aplicabilitate diferita a celor doua varietati ale conventiei arbitrale.Astfel, practica in materie arbitrala releva frecventa mult mai mare a cauzelor in care clauza compromisorie reprezinta temeiul investirii valabile a instantei arbitrale.

Fiind un act pregatitor,  preparator, indiferent ca este inserata ca o clauza in contractul principal sau ca un act distinct, dar,  intotdeauna anterior declansarii  disputei dintre parti, clauza compromisorie  corespunde perioadei in care acestea sunt animate de interese comune, nedivergente, cand realizarea finalitatii si scopului contractului nu sunt amenintate de alterarea relatiilor dintre partenerii contractuali. Ca urmare, mult mai usor se poate conveni, in asemenea imprejurari, asupra atribuirii competentei de solutionare a eventualelor litigii in favoarea unei instante arbitrale; nici una dintre parti neaflandu-se in  postura concreta de reclamant sau parat, pot fi deopotriva interesate sa opteze pentru o jurisdictie operativa si specializata in solutionarea de litigii comerciale, avantajele acesteia oferindu-le argumente suficiente pentru o astfel de optiune. In schimb, aceleasi avantaje se convertesc in dezavantaje pentru partea ajunsa in culpa si, cand litigiul a devenit actual,  vor explica intentia acesteia de a evita arbitrajul. Va reusi acest lucru in lipsa clauzei compromisorii pe care sa fie obligata sa o respecte. Incheierea compromisului in astfel de situatii, caracterizate si de tensionarea relatiilor dintre parti, devine o solutie mai dificil de pus in practica. Desigur, ea nu este imposibila; de regula,  compromisul are mai mari sanse sa fie incheiat intre parteneri traditionali, pentru care litigiul ivit nu va duce la ruperea definitiva a relatiilor dintre ei, la alterarea lor ireconciliabila.

          

c). Efectele conventiei arbitrale : 1) are forta obligatorie pentru

partile contractante, obligativitate care se rasfrange si asupra  hotararii arbitrale ce va finaliza procesul generat de punerea in aplicare a conventiei; 2) investeste valabil instanta arbitrala, atribuind arbitrilor puterea de a solutiona litigiul; 3) exclude competenta instantelor statale “pentru litigiul care face obiectul ei”, (art.343³, Cartea a IV a); 4)  stabileste cadrul organizatoric si procedura arbitrala care vor conduce la pronuntarea unei hotarari susceptibile de executare silita, uzandu-se de forta de constrangere a statului. Sunt de subliniat efectele si influenta conventiei asupra intregii institutii arbitrale, amprenta pregnanta pe care aceasta o imprima naturii juridice a arbitrajului in general si a fiecaruia din elementele sale structurale.             

Evident, producerea acestor efecte, caracterul operational al

Conventiei presupune incheierea ei in termeni fermi, neechivoci.

 

4.3. Arbitrabilitatea litigiilor

 

Spre deosebire de prima conditie, (capacitatea de exercitiu a partilor),

arbitrabilitatea, la fel ca si conventia arbitrala, este o conditie specifica, exclusiva domeniului analizat.

Notiunea de arbitrabilitate nu este vehiculata in terminis in legislatia

noastra si, dealtfel, nici in conventiile internationale in materia arbitrajului, ratificate de tara noastra. Ea a fost consacrata de doctrina ca enunt care identifica situatiile litigioase ce pot beneficia de aceasta cale conventionala de judecata.   

Potrivit textului art.340 al Cartii a IV a, doua sunt coordonatele

care, cumulate, dau dimensiunile arbitrabilitatii, si anume: a) natura patrimoniala a litigiilor si b)  caracterul tranzactionabil al litigiului. Ele sunt reperele arbitrabilitatii, in general. Exced, asadar, sferei arbitrabilitatii, litigiile nepatrimoniale si cele patrimoniale netranzactionabile. Si unele si altele au o pondere foarte modesta in categoria mare a litigiilor comerciale. Tipice pentru acest domeniu sunt cele patrimoniale si, din randul acestora, cele care pot fi tranzactionate si, prin urmare, arbitrate. Ele detin ponderea covarsitoare.                 

In mod uniform, concordant, literatura de specialitate subsumeaza categoriei litigiilor patrimoniale, toate acele dispute care au un continut economic, sunt evaluabile in bani. In schimb, nu toate litigiile care sunt cuantificabile, evaluabile in bani, sunt, in acelasi timp si comerciale, (sau de comert international). Comercialitatea nu este o caracteristica implicita automata a continutului economic al raporturilor juridice, fie ele litigioase sau nelitigioase. Spre a fi comercial, si nu doar strict patrimonial,  raportul juridic in cauza trebuie sa fi izvorat din savarsirea actelor juridice, faptelor si operatiunilor considerate de lege ca fapte de comert, in sensul art.3 din Codul comercial, precum si acelor raporturi juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant, (fapte subiective de comert – art.4 Cod comercial).

         In concluzie, cele trei conditii care, cumulate, deschid calea judecatii prin arbitraj sunt ferme, imperative. Lipsa uneia sau alteia dintre ele nu poate fi suplinita cu variante aleatorii si va avea drept rezultat invariabil desfiintarea hotararii arbitrale pronunate cu sfidarea acestor norme. Introducand o jurisdictie privata contractuala, speciala, nu se poate face rabat sau admite tolerante de la regulile ce-i sunt proprii, asa dupa cum respectarea lor ofera garantia temeinicei si legalitatii hotararii date.

 

[1] Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op.cit. vol.I, pag.177.

[2] Ion Dogaru, C-tin Mocanu, Tudor R.Popescu, Maria Rusu, Principii si institutii in dreptul comertului international, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1980, pag.355.