Conţinutul capacităţii juridice trebuie analizat distinct după cum avem în vedere persoana fizică sau juridică, participante la raporturile de drept. Aceasta întrucât, indiferent de ramura de drept în care este plasat un anumit raport juridic, el prezintă unele particularităţi dacă are ca subiecte persoane juridice.
Capacitatea persoanei fizice
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, expresia “persoană fizică” desemnează “individul uman ca entitate socială şi juridică”[1]. El apare cel mai frecvent în raporturile juridice ce fundamentează ordinea de drept existentă într-un anumit stat, fiind subiectul principal de drepturi şi obligaţii. Acest individ poate fi cetăţean al statului respectiv, un cetăţean străin[2], un cetăţean cu dublă cetăţenie sau un apatrid. Personalitatea juridică (capacitatea juridică) “este recunoscută în mod automat indivizilor cu care statul se află într-o legătură de cetăţenie şi numai condiţionat cetăţenilor străini şi, eventual, apatrizilor”[3].
Cetăţenii statului pot, în principiu, să participe la orice raport juridic, indiferent de natura acestuia, bucurându-se de o capacitate juridică generală. Pot intra în raporturi juridice atât între ei, cât şi cu statul, cu organele acestuia sau cu alte persoane juridice (regii autonome, societăţi comerciale, instituţii culturale etc.). Participarea cetăţenilor la raporturile juridice poartă, în primul rând, amprenta sistemului de drept în ansamblul său, marcată fiind şi de specificul fiecărei ramuri de drept.
Legea fixează atât momentul dobândirii capacităţii juridice, cât şi întinderea, volumul drepturilor şi obligaţiilor ce-i alcătuiesc conţinutul, precum şi încetarea acesteia. De la o ramură de drept la alta, capacitatea juridică prezintă trăsături specifice, ramificându-se în capacitate constituţională, administrativă, penală, civilă, de dreptul muncii, familiei etc. În dreptul constituţional, de exemplu, capacitatea electorală începe de la 18 ani, în domeniul raporturilor juridice de muncă începe de la 16 ani (în mod excepţional la 15 ani)[4], în domeniul raporturilor de familie de la 16 ani (în mod excepţional la 15 ani), respectiv 18 ani. În dreptul civil capacitatea juridica începe de la naştere, în anumite condiţii, chiar de la concepţiune.
În teoria dreptului se face distincţie între capacitatea juridică generală şi specială. Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a cetăţenilor de a avea drepturi şi obligaţii (fără a viza un anumit domeniu al vieţii sociale). Capacitatea juridică specială vizează doar anumite categorii de persoane, care intră în anumite raporturi juridice, datorită calităţii pe care o au: medicii, profesorii, deputaţii, militarii, funcţionarii de stat etc.
În general, au capacitate juridică specială persoanele juridice, întrucât sunt create pentru un anumit scop, activitatea acestora fiind subordonată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
De asemenea, capacitatea juridică este unică, în sensul că titularul drepturilor şi obligaţiilor exercită, de regulă, direct şi personal atributele personalităţii sale. În cazul dreptului constituţional, al muncii sau al familiei, cele două elemente ale capacităţii juridice nu pot fi despărţite. Nu poate fi separată, de exemplu, capacitatea de a avea drepturi electorale de capacitatea de a le exercita, după cum nu poate fi separată capacitatea de a întemeia o familie sau de a intra într-un raport de muncă, de exerciţiul acestor drepturi (nu poate fi primită ideea votului, căsătoriei sau prestării unei activităţi anume, prin reprezentare).
Unicitatea capacităţii juridice prezintă, însă, şi unele excepţii, cum ar fi cele prezente în dreptul civil şi procesual civil. Capacitatea civilă este definită, ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice civile. Ea aparţine tuturor persoanelor, în mod egal, chiar dacă nu au o voinţă conştientă sau suficient de dezvoltată (cum ar fi cazul alienaţilor, debililor mintali sau minorilor). Dar, în dreptul civil, recunoaşterea capacităţii juridice nu include întotdeauna şi dreptul persoanelor respective de a-şi exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile prin actele lor personale. Pentru ca cineva sa-şi poată realiza drepturile sau să-şi asume obligaţii prin actele sale proprii, săvârşind personal acte juridice, trebuie să fie capabil să inţeleagă şi să aprecieze consecinţele acestor acte. El trebuie să fi atins un anumit grad de dezvoltare bio-psihică, să aibă o anumită experienţă de viaţă (deci o anumită maturitate în dezvoltare şi gândire). De aceea, exercitarea personală a drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice nu coincide cu momentul dobândirii acestora, fiind condiţionată de existenţa capacităţii de exerciţiu.
În dreptul civil se face, deci, distincţie între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, ca elemente ale capacităţii civile. Exemplul dreptului civil rămâne oarecum izolat, întrucât regula ce trebuie reţinută este aceea a unicităţii capacităţii juridice, divizarea acesteia în capacitate de folosinţä şi de exerciţiu reprezentând excepţia.
Dar chiar in dreptul civil, divizarea capacităţii civile în cele două componente este justificată numai în cazul acelor drepturi subiective care pot aparţine unui titular fără a fi nevoie ca exercitarea lor să o realizeze aceeaşi persoană (cum ar fi cazul drepturilor minorilor şi ale persoanelor cu discernământul afectat de o boală mintală). De asemenea, în cazul persoanelor juridice nu poate exista capacitate de folosinţă fără capacitatea de exerciţiu. Constituirea unei persoane juridice urmăreşte întotdeauna realizarea unui scop anumit, a unui obiect concret de activitate. De aceea, capacitatea juridică include, în mod firesc, ambele componente.
Capacitatea de folosinţă
În situaţiile în care capacitatea de folosinţă poate fi desprinsă de capacitatea de exerciţiu, ea începe odată cu naşterea persoanei. Uneori, ea se dobândeşte şi înainte de naştere din momentul concepţiei copilului, cu condiţia ca acesta să se nască viu (nu şi viabil) şi numai în privinţa drepturilor (nu şi a obligaţiilor), aşa cum prevede – art. 7 din Decretul 31/1954 privind persoana fizică şi juridică. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşa cum este indicat de lege, printr-o formulare sintetică, este alcătuit dintr-o multitudine de drepturi şi obligaţii. Printre acestea, un loc central ocupă drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Capacitatea de folosinţă nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renunţare din partea subiectului căruia ea aparţine. Acest lucru este prevăzut expres de art. 6 alin. 2 din Decretul 31/1954, potrivit căruia “nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă”. De asemenea, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât în cazurile şi conditiile strict şi limitativ prevăzute de lege (art. 6, alin. 1 din Decretul 31/1954).
Potrivit reglementărilor în vigoare, îngrădirile aduse capacităţii de folosinţă pot fi de două feluri: îngrădiri cu caracter de sancţiune (decăderea din puterea părintească, interdicţia de a ocupa o funcţie) şi îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane (prohibiţia ca minorul, precum şi alienatul ori debilul mintal, puşi sub interdicţie, să facă donaţii sau să garanteze obligaţiile altuia; prohibiţia medicilor şi farmaciştilor de a primi donaţii sau legate de la persoanele pe care le-au tratat în boala de care au decedat).
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia, constatată de către organele sanitare şi prin întocmirea actului de deces. În unele situaţii, nu este cu putinţă constatarea directă a decesului unei anumite persoane (în caz de război, catastrofe naturale), deşi există aproape certitudinea că persoana dispărutä nu mai este în viaţă. În aceste situaţii constatarea decesului se face printr-o hotărâre judecătorească de declarare a morţii prezumate, care are drept consecinţă încetarea capacităţii de folosinţă.[5]
Capacitatea de exerciţiu
Dacă simpla însuşire de fiinţa umană este suficientă pentru recunoaşterea capacităţii de folosinţă, capacitatea de exerciţiu presupune un anumit grad de dezvoltare bio-psihicä şi de experienţă de viaţă (juridică, mai ales). De aceea, exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor presupunând o voinţă conştientă, nu poate fi realizat decât de o persoană care are maturitate în gândire şi acţiune. Privită astfel, capacitatea de exerciţiu nu reprezintă altceva decât capacitatea de folosinţă în acţiune. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, care este recunoscută tuturor, capacitatea de exerciţiu este recunoscută numai persoanelor care au o voinţă conştientă şj o experienţă suficientă pentru a avea reprezentarea faptelor şi a consecinţelor acestora.
Art. 5 alin. 2 din Decretul 31/1954 defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile săvârşind acte juridice. Este vorba de exercitarea unor drepturi concrete şi de asumarea unor obligaţii concrete de către o persoană care încheie singură (fără a fi asistată) şi personal (fără reprezentant) acte juridice.
Maturitatea psihică este legată de vârsta majoratului. Art. 8, alin. 1 şi 2 din Decretul 31/1954 prevede, în acest sens: “capacitatea de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. “Acelaşi articol, în alineatul final adaugă că “minorul care se căsătoreşte, dobândeşte prin aceasta, capacitate de exerciţiu”.
Între 14 şi 18 ani, minorul are o capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 9, Decretul 31/1954). La această vârstă el are discernământ, îşi poate manifesta conştient voinţa, dar este lipsit de experienţă juridică, astfel că dacă ar încheia singur acte juridice, ar putea fi prejudiciat. De aceea, în intervalul arătat, pentru actele juridice pe care le încheie, are nevoie, în condiţiile pe care legea le stabileşte, de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Încuviinţarea prealabilă trebuie sa fie întotdeauna specială şi dată pentru fiecare act juridic în parte. Numai în mod excepţional minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia anumite acte juridice fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor legali (aşa este cazul minorului de 16 ani care poate încheia singur un contract de muncă şi dispune de veniturile realizate prin munca proprie).
Sunt total lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti (art. 11 din Decretul 31/1954). Aceste categorii de persoane au capacitate de folosinţă, dar neputând exercita drepturile şi îndeplini obligaţii1e, vor fi înlocuite în participarea la viaţa juridică de către reprezentanţii lor legali (părinţi, tutori).
Capacităţii de exerciţiu nu i se pot aduce atingeri decât în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege. De asemenea, ea nu poate forma obiect de renunţare din partea celui ce o deţine.
Capacitatea subiectelor colective ale raportului juridic
Oamenii pot să apară în raporturile juridice nu numai individual, ci şi organizaţi în anumite colectivităţi (statul – privit ca o entitate de sine stătătoare, organele statului, instituţii de stat, organizaţii cooperatiste, organizaţii obşteşti cu caracter nepatrimonial, persoanele juridice). Formele organizaţionale amintite, ce pot dobândi calitatea de subiect de drept, sunt desemnate generic prin denumirea de subiecte colective de drept[6].
Statul participă în calitate de subiect de drept atât în raporturile juridice interne, cât şi în cele de drept internaţional. În dreptul intern el apare ca subiect de drept mai ales în raporturile de drept constituţional. Statul are o serie de drepturi şi obligaţii în raporturile sale cu cetăţenii români. Apare, apoi, în raporturile de drept constituţional cu ocazia formării statelor federale sau în raporturile cu unităţile sale administrativ – teritoriale. În anumite situaţii, în raporturile de drept civil, statul îmbracă trăsăturile unei persoane juridice.
O fizionomie aparte prezintă participarea statului în raporturile de drept internaţional public. Potrivit concepţiei unanim admise, statul este subiect originar de drept internaţional public indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul locuitorilor, de gradul de dezvoltare economică sau orânduire socială şi politică. Calitatea de subiect de drept a statului, în raporturile de drept internaţional, se întemeiază pe suveranitatea sa şi ea există indiferent de recunoaşterea sau nerecunoaşterea sa din partea celorlalte state.[7]
- Organele de stat apar, de regula, ca subiecte de drept, în raporturile de drept constituţional şi administrativ (organele puterii de stat şi organele administraţiei de stat), dar şi în raporturile de drept procesual penal şi civil (organele justiţiei şi ale procuraturii). Specific participării organelor de stat la raporturile juridice este faptul că drepturile pe care le exercită faţă de celelalte subiecte de drept sunt corelate cu obligaţii ale lor faţă de stat. Dacă persoana fizică poate dispune de exerciţiul drepturilor sale, organele de stat sunt obligate să-şi exercite drepturile (organele de cercetare penală sunt obligate să acţioneze pentru descoperirea celor ce comit fapte antisociale, după cum instanţa judecătorească este obligată să soluţioneze cauza dedusă judecăţii).
În unele raporturi juridice ce nu vizează direct competenţa lor, organele de stat pot să apară şi ca persoane juridice.
- Unitătile administrativ – teritoriale, judeţul, municipiul, sectoarele municipiului Bucureşti, oraşul, comuna, apar, de asemenea, ca subiecte colective de drept constituţional sau administrativ.
- Instituţiile de stat ca subiecte colective de drept impun unele precizări şi distincţii. În primul rând, din literatura de specialitate se poate desprinde un sens larg şi un sens restrâns, al noţiunii de “instituţie de stat”. În sens larg, noţiunea ar acoperi “toate acele unităţi care desfăşoară una sau alta din formele fundamentale ale activităţii de stat, cu caracter neeconomic”[8]. În această accepţiune, noţiunea de “instituţii de stat” ar include şi organele puterii, administraţiei, justiţiei, procuraturii. În sens restrâns, noţiunea desemnează mai ales o activitate social-culturală cu caracter neeconomic, finanţată din bugetul statului (şcolile, teatrul, cinematograful, unităţi sanitare, activităţi sportive). Dominant în literatură şi practică este sensul restrâns, întrucât sensul larg ar crea unele confuzii, cel puţin în privinţa organelor de stat, care, având în vedere competenţa lor, nu ar putea fi calificate, în acelaşi timp, şi instituţii şi organe.
- Organizaţiile cooperatiste, cu transformările pe care le-au suportat după decembrie 1989, pot fi privite, de asemenea, ca subiecte colective de drept. În prezent, funcţionează un sistem unitar din punct de vedere al structurii sale organizatorice, diferenţiat, însă, în funcţie de specificul fiecărei forme de cooperaţie[9].
Pentru a completa întreaga paletă a formelor organizaţionale ce apar ca subiecte colective de drept, trebuie să mai adăugăm organizaţiile obşteşti cu caracter nepatrimonial, precum şi unele organizaţii atipice: fundaţii, organizaţii de cult, societăţi mixte.[10]
- Persoana juridică. Un loc şi rol aparte ocupă, în cadrul subiectelor colective de drept, persoana juridică. Instituţia ca atare aparţine dreptului civil şi ea presupune întrunirea numitor condiţii speciale de organizare, conducere, patrimoniu, răspundere etc., ce nu caracterizează toate subiectele colective de drept. De aceea, noţiunea de persoană juridică are o individualitate proprie, ea nu acoperă toată participarea colectivă la construirea raporturilor juridice”.
Sublinierea se impune întrucât există, cel puţin în materia dreptului civil, tendinţa de a plasa subiectele de drept fie în categoria persoanelor fizice, fie în cea a persoanelor juridice.
Este adevărat că multe dintre subiectele colective au şi capacitate civilă fiind apreciate ca persoane juridice. Sunt, însă, şi subiecte colective de drept ce nu au această calitate (diverse asociaţii, instanţele judecătoreşti). De asemenea, dacă ne referim la capacitatea civilă a organelor de stat, instituţiilor, organizaţiilor obşteşti etc., trebuie să recunoaştem că aceasta “nu epuizează întreaga lor capacitate juridică”[11]. Mai mult decât atât, pentru multe dintre subiectele colective amintite, capacitatea civilă nu este decât o latură secundară a activităţilor lor “în raport cu atribuţiile principale pentru care au fost create”. În realizarea acestor atribuţii, structurile amintite apar ca subiecte de drept fără a avea nevoie de calitatea de persoană juridică.
Particularităţi ale capacităţii persoanei juridice
În literatura de specialitate, persoana juridică este definită ca fiind un colectiv de oameni având o structură organizatorică bine determinată care dispune de independenţă patrimonială şi urmăreşte realizarea unui scop în acord cu interesul obştesc.
Elementele constitutive ale unei persoane juridice sunt: o organizare de sine stătătoare, fixată, de regulă, într-un statut sau lege, un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop şi posibilitatea de a dobândi drepturi sau de a-şi asuma obligaţii, inclusiv dreptul de a acţiona sau de a fi acţionată în justiţie (Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).
Ca şi persoanele fizice, persoanele juridice au capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă.
Totuşi, faţă de capacitatea civilă a persoanei fizice, capacitatea persoanei juridice prezintă unele particularităţi.
– Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este specială faţă de cea a persoanei fizice care are un caracter general, un conţinut identic pentru toate persoanele, fără nici o deosebire. Elementul determinant pentru precizarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este scopul – acesta stabilindu-i limitele şi precizându-i conţinutul. Persoana juridică nu poate avea decât “acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut” (art. 34, alin. 1 din Decretul 31/1954).
Legea recunoaşte, deci, persoanei juridice numai acele drepturi şi obligaţii care sunt legate de natura activităţii pe care urmează să o desfăşoare. Această activitate a persoanei juridice circumscrisă realizării scopului, are valoare de principiu general denumit în ştiinţa dreptului principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Sancţiunea încălcării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă este nulitatea absobută. În acest sens, Decretul 31/1954 prevede că “orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” (art. 34).
– Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice constă în încheierea de acte juridice generatoare de drepturi şi obligaţii îndeplinite de organele de conducere ale acestora. De regulă, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte concomitent cu capacitatea de folosinţă, dacă la acea dată au fost constituite organele sale de conducere. Deci momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de desemnarea organelor de conducere a acesteia.
[1] M. Constantin, Marile instituţii ale Dreptului civil român, Cluj. Ed. Dacia, 1984, p. 10.
[2] Pentru detalii a se vedea Legea privind regimul străinilor în România nr. 123/2001 publicată în M. Of. nr. 168/3 aprilie 2001.
[3] Dan Ciobanu. op. cit., p. 109; art. 1-2 din Legea privind regimul străinilor în România nr. 123/2001.
[4] Noul Cod al muncii prevede prin art. 13 al. 2 că “Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat, la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională”.
[5] Vezi procedura declarării judecătoreşti a morţii prezumate în Gh Beleiu. Drept civil, subiectele dreptului civil, Casa de editură şi Presă Şansa S.R.L, Buc 1995, p. 269.
[6] Yolanda Eminescu ş.a. Subiectele colective de drept în România, Edit. Academiei, Bucureşti, 1981
[7] Ca şi în dreptul intern, statul apare în dreptul internaţional în dubla calitate de creator al dreptului pozitiv şi de subiect de drept chemat să îl respecte. Dar, spre deosebire de dreptul intern, în care voinţa statului este unică şi suverană, ca sursă a dreptului, în dreptul internaţional. voinţa statului este suverană, dar nu mai este unică în ce priveşte elaborarea dreptului. Dreptul internaţional are un caracter consensual sau convenţional (chiar şi atunci când el îmbracă forma unor cutume sau uzanţe internaţionale).
[8] Gh. Boboş. op.cit. p. 209.
[9] A se vedea în acest sens Decret Lege nr. 66/1990, privind organizarea si functionarea cooperatiei mestesugaresti, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr. 109/1996, privind organizarea si functionarea cooperatiei de consum si cooperatiei de credit şi O.U.G. nr. 97//2000, privind organizatiile cooperatiste de credit.
[10] Yolanda Eminescu. ş.a.. op cit., p. 138 şi urm.
[11] G. Vrabie. S. Popescu, op. cit., p. 136.
