Referindu-ne la conţinutul contractului individual de muncă, avem în vedere drepturile şi obligaţiile celor două părţi: salariatul şi patronul. Analizat prin prisma clauzelor sale, contractul individual de muncă are în conţinutul său, o parte legală şi una convenţională:
1) partea legală, care se referă la drepturi şi obligaţii (praguri minime sau maxime) cuprinse în actele normative, expresie, în principal, a rolului statului de a-i proteja social pe cei încadraţi în muncă. Ca urmare, chiar dacă anumite astfel de clauze nu sunt inserate expres în contract, ele decurg din lege;
2) partea convenţională, lăsată la liberul acord al părţilor, dar şi în acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului colectiv de muncă, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.
Între cele două componente, esenţială, ca pondere, este cea convenţională. Drepturile şi obligaţiile cuprinse în actele normative care au caracter de ordine publică, urmărind protecţia celor încadraţi în muncă, nu pot fi încălcate spre a se crea salariatului un statut defavorabil faţă de normele legale.
Părţile pot să se înţeleagă însă, prin negociere individuală, în legătură cu o serie de condiţii superioare pentru salariaţi, în raport cu prevederile actelor normative şi ale contractelor colective de muncă.
Clauzele generale ale unui contract individual de muncă sunt enumerate de noul cod al muncii în art.17 al.3 şi vizează următoarele elemente:
- identitatea pãrţilor;
- locul de muncã sau, în lipsa unui loc de muncã fix, posibilitatea ca salariatul sã munceascã în diverse locuri;
- sediul sau, dupã caz, domiciliul angajatorului;
- funcţia/ocupaţia conform Clasificării ocupaţiilor din România sau altor acte normative şi atribuţiile postului;
- criteriile de evaluare a activităţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului;
- riscurile specifice postului;
- data de la care contractul urmeazã sã îşi producã efectele;
- în cazul unui contract de muncã pe duratã determinatã sau al unui contract de muncã temporarã, durata acestora;
- durata concediului de odihnã la care salariatul are dreptul;
- condiţiile de acordare a preavizului de cãtre pãrţile contractante si durata acestuia;
- salariul pe bazã, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plãţii salariului la care salariatul are dreptul;
- durata normalã a muncii, exprimatã în ore/zi si ore/sãptãmânã;
- indicarea contractului colectiv de muncã ce reglementeazã condiţiile de muncã ale salariatului;
- durata perioadei de probã, după caz.
Elementele de mai sus trebuie să se regăsească şi în conţinutul contractului individual de muncă.
Drepturile şi îndatoririle salariaţilor, care fac parte din conţinutul contractului individual de muncă, sunt precizate enunţiativ de art. 39 iar indatoririle angajatorilor sunt enunțate in art.40 din Codul muncii. Dintre clauzele generale ale contractului individual de muncă se detaşează prin importanţa lor (ca fundamentale), cele privind felul muncii, locul muncii şi salariul. Evoluţiile din ultimii ani impun ca şi durata contractului de muncă să fie considerate drept o clauză fundamentală.
Durata, felul muncii, locul muncii (locul de muncă) şi salariul nu pot fi modificate unilateral de către angajator, după cum s-a statuat în mod constant în practica.
Astfel, s-a decis: „Schimbarea din funcţie, cu consecinţă micşorării salariului nu poate fi făcută decât cu consimţământul salariatului, ambele fiind elemente esenţiale ale contractului de muncă. O asemenea măsură, luată fără acordul persoanei încadrate în muncă, echivalează cu o retrogradare pe timp nelimitat, ceea ce nu este cu putinţă”.[1]
Felul muncii este determinat prin funcţia sau meseria exercitată de către salariat, cu specificarea pregătirii sau calificării sale profesionale. Cu privire la felul muncii se impun anumite precizări:
- – profesia este specialitatea (calificarea) deţinută de o persoană prin studii;
- – ocupaţia este activitatea utilă aducătoare de venit (în bani sau/şi în natură) pe care o desfăşoară o persoană în mod obişnuit, constituind pentru persoana respectiva sursa sa de existenţă. Ocupaţia poate fi exprimata prin funcţia sau meseria exercitată de cel în cauză.
Funcţia este activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională de conducere sau de execuţie, corelată cu un anumit nivel al pregătirii profesionale.
Meseria este complexul de cunoştinţe obţinut prin şcolarizare şi prin practică, necesar pentru executarea anumitor operaţii sau pentru prestarea anumitor lucrări ori servicii în cadrul unei ierarhii funcţionale (organizatorice).
În concluzie, în unele cazuri, profesia poate fi şi ocupaţie, iar în altele nu.Din aceasta perspectivă, în sensul dreptului muncii, tocmai ocupaţia este cea care constituie felul muncii. Aşa cum am arătat orice încadrare în muncă, indiferent de angajator, trebuie sa se facă pe o funcţie sau post care se regăseşte în Clasificarea Ocupaţiilor din România.
În practică, pe baza regulamentului de organizare şi funcţionare, a contractului individual de muncă, atribuţiile, sarcinile şi răspunderile individuale ale salariatului trebuie să se stabilească prin fişa postului, semnată de şeful ierarhic şi salariatul respectiv. Este important de subliniat că fişa postului nu se întocmeşte sau se modifică în funcţie de calităţile sau lipsurile pretendentului la ocuparea postului respectiv; dimpotrivă, cel în cauza trebuie să corespundă cerinţelor (atribuţiilor) stabilite prin fişa postului în raport cu nevoile angajatorului.
Fişa postului presupune enumerarea atribuţiilor care revin salariatului, reprezentând o concretizare a obligaţiilor principale pe care salariatul şi le asumă la încheierea (sau modificarea) contractului individual de muncă; atribuţiile specifice ce rezultă din fişa postului intervin în baza prerogative! organizatorice de care dispune angajatorul. Fişa postului are caracter obiectiv, ea definind postul ca atare şi nu calităţile personale care se cer salariatului respectiv.
Salariul, cu toate componentele lui, se stabileşte tot prin contract şi reprezintă preţul muncii prestate de salariat.
Locul muncii este determinat de unitatea şi localitatea în care se efectuează munca.
Orice modificare a unuia dintre elementele prevãzute mai sus în timpul executãrii contractului individual de muncã impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 15 zile de la data încunostinţãrii în scris a salariatului, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare rezultã ca posibilã din lege sau din contractul colectiv de muncã aplicabil.
Cu privire la informaţiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului individual de muncã, între pãrţi poate interveni un contract de confidenţialitate.
În cazul în care salariatul urmeazã sã îşi desfãşoare activitatea în strãinãtate, angajatorul are obligaţia de a-i comunica în timp util şi următoarele informatii referitoare la:
- durata perioadei de muncã ce urmeazã sã fie prestatã în strãinãtate;
- moneda în care vor fi plãtite drepturile salariale, precum şi modalitãţile de platã;
- prestaţiile în bani şi/sau în naturã aferente desfãsurãrii activitãţii în strãinãtate;
- condiţiile de climã;
- reglementãrile principale din legislaţia muncii din acea ţarã;
- obiceiurile locului a cãror nerespectare i-ar pune în pericol viaţa, libertatea sau siguranţa personalã.
În situaţia în care angajatorul nu îsi executã obligaţia de informare în termen de 15 zile de la momentul lansãrii ofertei de încheiere sau modificare a contractului individual de muncã ori, dupã caz, a prestãrii activitãţii în strãinãtate, salariatul este în drept sã sesizeze, în termen de 30 de zile, instanţa judecãtoreascã competentã şi sã solicite despãgubiri corespunzãtoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutãrii de cãtre angajator a obligaţiei de informare.
În afara clauzelor generale prevãzute la art. 17 din cod, între pãrţi pot fi negociate si cuprinse în contractul individual de muncã şi alte clauze specifice.
- clauza cu privire la formarea profesionalã;
- clauza de neconcurenţã;
- clauza de mobilitate;
- clauza de confidenţialitate.
1.Clauza de neconcurenţã
La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde o clauză de neconcurenţă care îl obligã pe salariat ca după încetarea contractului sã nu presteze, în interesul propriu sau al unui terţ, o activitate care se aflã în concurenţã cu cea prestatã la angajatorul sãu ori sã nu presteze o activitate în favoarea unui terţ care se aflã în relaţii de concurenţã cu angajatorul sãu şi îl obligã pe angajator sã îi plãteascã salariatului o indemnizaţie lunarã.
Clauza de neconcurenţã îsi produce efectele numai dacã în cuprinsul contractului individual de muncã sunt prevãzute în mod concret activitãţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.
Indemnizaţia de neconcurenţă pe lună nu este de natură salarială, ci se negociază şi este de cel puţin datoratã salariatului se negociazã şi este de cel putin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimile 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute convenite acestuia pe durata contractului.
Indemnizaţia reprezintă cheltuială efectuată de angajator, este deductibilî la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară.
Clauza de neconcurenţã îşi poate produce efectele pentru o perioadă de maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă, în afara cazurilor când încetarea s-a produs de drept ( cu excepţia pensionare, condamnare penală, retragerea avizelor de către autorităţi pentru exercitarea unei profesii şi la expirarea termenului contractului încheiat pe durată determinată) ori a intervenit din iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. În cazul nerespectãrii, cu vinovãţie, a clauzei de neconcurenţã salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, dupã caz, la daune-interese corespunzãtoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.
- Clauza de mobilitate
Prin clauza de mobilitate pãrţile în contractul individual de muncã stabilesc cã, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de cãtre salariat nu se realizeazã într-un loc stabil de muncã. În acest caz salariatul beneficiazã de prestaţii suplimentare în bani sau în naturã..Cuantumul prestaţiilor suplimentare în bani sau modalităţile prestaţiilor suplimentare în natură sunt specificate în contractul individual de muncă.
- Clauza de confidenţialitate
Prin clauza de confidenţialitate pãrţile convin ca, pe toatã durata contractului individual de muncã şi dupã încetarea acestuia, sã nu transmitã date sau informaţii de care au luat cunoştinţã în timpul executãrii contractului, în conditiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncã sau în contractele individuale de muncã.
Având un caracter “intuitu personae”, contractul individual de muncă implică din partea unităţii (patronului) o încredere specială în salariatul său; acestei încrederi trebuie să-i corespundă o obligatie corelativă de fidelitate a salariatului fată de patron.
Nerespectarea acestei clauze de cãtre oricare dintre pãrţi atrage obligarea celui în culpã la plata de daune-interese.
46 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civila, dec. nr. 273/1993.
