S-a putut constata că orice normă prezintă conţinut şi formă, fiecare având o anumită modalitate de exprimare: conţinutul – prin structura logică internă, forma prin structura exterioară a acesteia, prin stilul formal-juridic de redactare a conţinutului respectiv ce apare ca un articol, grupaj de articole sau act normativ determinat. Primul aspect de la care pornim în analiza noastră este acela că normele juridice nu sunt o existentă apriorică a ontisului socio-istoric; prin originea lor normele juridice sunt:
- fie preluate din norme sau reguli sociale constituite în afara dreptului, investind aceste norme cu forţă juridică, deci consacrându-le ca norme juridice (din nevoi practice);
- fie create sau elaborate prin voinţa expresă a organelor de putere publică competente (în virtutea legitimităţii şi reprezentativităţii lor), în vederea reglementărilor de raporturi sociale în corespondenţă cu interesele şi voinţa puterii de stat.
Istoriceşte vorbind, în faza iniţială a constituirii dreptului a fost predominantă prima procedură ( preluarea fie integrală, fie prin adaptare şi consacrarea juridică a unor norme sociale precum cele morale, economice, religioase, familiale, de origine cutumiară), în modernitate şi modernitatea târzie, normele dreptului pozitiv sunt produsul aproape exclusiv al acţiunii normative de elaborare de către factorii de putere.
Tehnica normativă – ca noţiune ce exprimă ansamblul principiilor metodelor şi procedurilor ce fundamentează elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative nu se identifică cu noţiunea de „tehnică legislativă”, sau de „legiferare” întrucât aceasta de pe urmă are o sferă mai restrânsă, vizând doar procesul de elaborare a legilor – ca principale forme ale actului normativ sau ale izvorului de drept; asimilările conceptuale sunt datorate ponderii „tehnicii legislative” în elaborarea normelor juridice („tehnica legislativă” conţine, pe lângă legiferarea propriu-zisă şi ansamblul principiilor, mijloacelor, metodelor, deci – modelele de interpretare şi aplicare a normelor juridice). „Tehnica normativă” ( juridică) „tehnica legislativă”, însoţită de modele de interpretare şi aplicare.
„Legiferarea”, pentru a răspunde finalităţii ei, trebuie să se fundamenteze pe următoarele condiţii:a) cunoaşterea realităţii şi nevoilor de legiferare, o ordonare a priorităţilor prin criterii ştiinţifice (analize socio – juridice) existenţa unui „dat” al procesului de legiferare; aplicarea adecvată a tehnicii legislative în vederea realizării unei „construcţii” de drept. Corelaţia între cele două condiţii este realizată prin interdependenţa dintre reflectarea realităţii şi reglementarea realităţii.Fr. Geny afirma că „dat-ul” dreptului este cercetat de ştiinţă, care formulează principiile generale ale viitoarei reglementări, pe când «construitul» este rezultatul tehnicii”.
Aici apar următoarele obiecţii:
- realitatea reflectată, ca dat al dreptului, nu aparţine exclusiv cunoaşterii ştiinţifice: în norma elaborată sunt încorporate pe lângă elementele cunoaşterii ştiinţifice şi alte forme de reflectare – extra- ştiinţifice – precum cele politice, morale, ideologice, valori sociale, tradiţii, elemente subiectiv-voliţionale ale legiuitorului etc. (în multe cazuri, cea mai mare influenţă o are factorul politic);
- în corelaţia „dat” şi „conţinut”, norma juridică elaborată (construitul), devenită normă a dreptului pozitiv, se constituie uneori ca „dat” pentru viitoarele construcţii juridice în sfera realităţii (respective) ce se reglementează;
- procesul de elaborare a dreptului este un proces continuu, influenţat de evoluţia „datelor” care îl condiţionează (este un proces deschis, nelimitat în timp, continuu; el este deosebit de intens în perioade ce succed unor evenimente ce produc schimbări sociale structurale).
Mai trebuie precizat că în sfera noţiunii de „elaborare” sunt cuprinse uneori şi procese complementare elaborării, precum „amendarea” – completarea unor norme juridice anterioare şi „modificarea“ – schimbarea parţială a conţinutului unor acte normative anterioare.
