Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială. Drepturile şi obligaţiile sunt prevăzute de norma juridică. O distincţie trebuie făcută între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca posibilitate. În cadrel raportului juridic dreptul subiectiv, apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului, de a pretinde subiectului pasiv să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de constrîngere statală la care poate recurge titularul dreptului, în caz de nevoie.
Drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii: – drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială(dreptul la nume, dreptul la domiciliu, etc.), – drepturi fundamentale(dreptul la viaţă, la demnitate, libertate, etc.) – drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor(dreptul de a încheea contracte).
- după gradul de opozabilitate distingem: drepturi absolute(dreptul la viaţă), drepturi relative(dreptul cumpărătorul de a primi bunul este opozabil faţă de vînzător, căruia i-a achitat preţul bunului).
- după conţinutul lor distingem: drepturi
patrimoniale, drepturi nepatrimoniale. La rîndul lor drepturile patrimoniale sunt: drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea sau să facă sau să nu facă ceva, creditorul neputîndu-şi realiza dreptul fără concursul debitorului.
Drepturile nepatrimoniale sunt: drepturi ce privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturi care privesc identificarea persoanei, drepturi care decurg din creaţia intelectuală.
Obligaţia juridică ca terminologie, are o semnificaţie multiplă. Astfel, în dreptul civil se distinge: a) un sens larg care configurează raportul juridic de obligaţie; b) un sens restrîns pentru a desemna obligaţia subiectului pasiv şi c) sensul de înscris constatator. Ca element corelativ al raportului juridic, obligaţia juridică poate fi definită ca îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, de a face, sau de a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, după caz, prin forţa coercitivă a statului.
Remarcînd forţa explicativă a conceptului de obligaţie în teoria dreptului, dar şi specificul acestui contept în cadrul problematicii raportului juridic, M. Djuvara arată că ideea de obligaţie ne poate ajuta să construim tot dreptul. Astfel considerînd cazul simplu, A are obligaţia să întorcă suma de bani pe care o datorează lui B, aceasta înseamnă că există cel puţin două persoane libere şi că există şi un obiect al obligaţiei. Aceasta mai înseamnă că persoanele intră în contact între ele şi că activitatea uneia are ca limită obligaţia sa şi activitatea celeilalte are iarăşi o limită, dreptul cel dintîi.
De aici putem trage concluzia că o caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic o reprezintă faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se suprapun şi se coordonează reciproc, mai mult, ceea ce poate pretinde subiectul activ este activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv.
Deci, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. Astfel, în cazul vînzării cumpărării, vînzătorul are dreptul de a primi preţul dacă dă bunul vîndut, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul dacă cumpără bunul respectiv, şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vînzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul.
În ceea ce priveşte fundamentele psiho-sociale ale dreptului subiectiv şi ale obligaţiei juridice şi în ceea ce priveşte natura şi conţinutul cerelaţiei dintre ele, în literatura juridică s-au emis diverse puncte de vedere. Sa considerat astfel că la baza dreptului subiectiv stă voinţa individuală, interesul legalmente protejat sau atît voinţa individuală cît şi interesul, cea din urmă opinie fiind considerată de majoritatea autorilor mai adecvată explicării realităţii.
S-a impus de asemenea opinia care subliniază importanţa ambelor componente ale relaţiei atât a dreptului subiectiv, cât şi a obligaţiei juridice, ignorarea primei componente conducînd la legislaţii fasciste, totalitariste, iar a celei de a doua spre voluntarism social.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei.
