În conţinutul său răspunderea juridică apare ca un raport juridic, întrucât presupune subiecte între care se leagă, un conţinut alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiectelor, precum şi un obiect concretizând conduita părţilor.
Subiecte ale raporturilor juridice de răspundere sunt, pe de o parte, persoana care a săvârşit fapta, iar pe de altă parte, organul de stat competent să aplice sancţiunea. Dar, posibilitatea statului de a aplica sancţiuni nu este aceeaşi, în toate situaţiile.
În cazurile grave când fapta ilicită aduce atingeri unor valori de importanţă majoră pentru întreaga societate[1], statul, ca reprezentant al societăţii, este obligat să intervină pentru a restabili ordinea juridică perturbată şi a înlătura consecinţele negative produse.
Dacă, dimpotrivă, faptele ilicite lezează interesele de grup sau individuale, intervenţia statului este condiţionată şi de atitudinea persoanei vătămate prin asemenea fapte. Aceasta nu va putea acţiona direct pentru a obţine reparaţia şi repunerea sa în situaţia anterioară săvârşirii faptei, întrucât potrivit unui principiu, cu rădăcini până în dreptul roman – nimănui nu-i este permis să-şi facă dreptate singur. De aceea, persoana vătămată poate apela la forţa de constrângere pentru realizarea dreptului la reparaţie, dar, în egală măsură, poate renunţa.
În dreptul civil, de exemplu, cu toate că raportul juridic de răspundere se naşte între stat şi făptuitor (nu între făptuitor şi victimă) el apare, mai întâi, într-o „formă virtuală”[2], iar concretizarea lui depinde de stăruinţa părţii vătămate. Dacă aceasta va apela la forţa de constrângere a statului se va naşte un raport juridic de răspundere civilă.
Conţinutul raportul juridic de răspundere este alcătuit dintr-un complex de drepturi şi obligaţii corelative ce revin celor două subiecte. Adesea este posibil ca latura obligaţională să cadă mai pregnant pe un subiect, ceea ce nu influenţează calitatea de raport juridic a răspunderii. În dreptul penal, de exemplu, infractorul este obligat la o pedeapsă bine individualizată şi executată în condiţiile legii. Tot astfel statul ca subiect al raporturilor juridice de răspundere are dreptul să aplice o pedeapsă şi să organizeze executarea, dar aceasta implică şi o obligaţie corelativă de a aplica o pedeapsă legală, proporţională cu periculozitatea faptei şi de a asigura executarea ei corespunzătoare.
Obiectul raportului juridic de răspundere constă în conduita celor două subiecte care este centrată pe aplicarea sancţiunii. Fie că se referă la persoana autorului faptei ilicite, la bunurile acestuia sau la valabilitatea unor acte juridice, sancţiunea juridică presupune constrângerea statală, cu toate consecinţele negative ce decurg de aici. Ea poate consta într-o pedeapsă sau anularea unui act, repararea unei pagube, restituirea unui lucru. Un anumit specific îmbracă pedepsele[3], pentru că ele presupun constrângerea (suferinţa chiar) exercitată de stat, în numele societăţii, asupra persoanei vinovate şi atributelor ei esenţiale. Faţă de celelalte sancţiuni, cum ar fi repararea unei pagube sau restituirea unui lucru, pedeapsa are un caracter personal (este dată intuitu personae). Ea nu este transmisibilă, ca în cazul sancţiunii de drept civil. Caracterul personal al sancţiunii trebuie corelat şi cu principiul potrivit căruia „unei singure încălcări a normei de drept îi corespunde o singură sancţiune juridică (exprimat prin adagiul latin „non bis in idem”)”. Aplicarea riguroasă a acestei reguli, însă, nu exclude cumulul diferitelor forme de răspundere, dacă prin aceeaşi faptă au fost încălcate norme juridice de natură diferită (administrative şi civile sau penale şi civile).
Raportul juridic analizat mai sus, concretizează noţiunea de răspundere juridică utilizată în sens larg, conceptul amintit putând să apară în limbaj juridic şi într-un sens restrâns, vizând latura obligaţională a raportului de răspundere.
[1]Asemenea valori sunt cele ce privesc organizarea socială şi de stat, sistemul economic, relaţiile internaţionale, desfăşurarea circuitului civil, relaţiile de muncă, de familie etc.
[2] Gh. Boboş, op. cit., p. 213
[3]Cele mai severe pedepse aparţin dreptului penal şi ele pot fi definite ca “măsuri de constrângere şi reeducare prevăzute de lege pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi care se aplică de instanţa de judecată a infracţiunii”, C. Bulai, Drept penal român, 1992 vol. II, p. 14.
