Având în vedere faptul, că Republica Moldova astăzi face tentativa de a deveni un stat economic dezvoltat, realizarea acestei idei fără existenţa unui sistem de asigurare bine organizat şi dezvoltat, practic este imposibil. Chiar şi ţinând cont de faptul, că economia ţării noastre este bazată prioritar pe agricultură, este necesar de ţinut cont de faptul, că după statistică, doar o dată în cinci ani în Moldova nu au loc cataclisme naturale (ploi cu grindină, inundaţii, fortuni etc). Această stare de fapte ar trebui să puie în gardă producătorii agricoli şi să asigure crearea unei practici de asigurare, însă realitatea în majoritatea cazurilor este de altă natură, şi anume majoritatea populaţiei nu dă importanţă raporturilor de asigurare şi se bazează, de regulă, pe ironia spartei. Poate că această situaţie are rădăcini în lipsa practicii de asigurare pe parcursul anilor precedenţi şi existenţa unei lipse «incarnate» de încredere în asigurare la momentul când a «izbucnit» valul companiilor de asigurare în perioada creării unei economii de piaţă, într-adevăr, practica mondială cunoaşte o dezvoltare destul de mare şi fructuoasă a activităţii de asigurare. În Republica Moldova, însă se poate de vorbit despre asigurare doar începând cu anul 1871, când pe teritoriul Moldovei de peste Prut, care făcea parte din cadrul României, fiinţau agenţii a unor organizaţii de asigurare austriece, italiene, engleze şi maghiare; iar începând cu anul 1871, când a fost autorizată înfiinţarea primei societăţi româneşti de asigurare „Dacia”, care a pus baza activităţii de asigurare în România. în teritoriul actual al Republicii Moldova, la Chişinău în anul 1923 a fost întemeiată societatea cooperativă de asigurare „Vulturul, care a fost înfiinţată de 25 de asociaţi, dintre care 2 cooperative de credit, o cooperativă de consum şi 22 persoane fizice cu un capital de 5.3 mln. lei, ea mai apoi fiind mutată la Bucureşti.[1] Odată cu dezvoltarea Republicii Moldova în componenţa URSS, activitatea şi practica de asigurare a fost legată de un sistem unic de asigurare de stat sub egida GOSSTRAH-ului. Acesta reprezenta un sistem centralizat şi rigid de asigurare, care de cele mai multe ori a dus la tipizarea raporturilor de asigurare şi limitarea cadrului acestora, pe prim plan fiind puse interesele statului.
Odată cu declararea Republicii Moldova ca stat suveran şi independent a fost pus începutul unei noi etape relaţiile de asigurare. A fost lichidată Direcţia asigurărilor de stat de pe lângă Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova, iar ca rezultat la aceasta au apărut şi un şir de organizaţii de asigurare cu capital privat, care în consecinţă au permis dezvoltarea peţii de asigurare în Republica Moldova şi astăzi suntem în posibilitate de a beneficia de serviciile de asigurare a diferitor firme, care de regulă, asigură o concurenţă sănătoasă pe această piaţă.
1.1. Definiţia contractului de asigurare. Codul civil al Republicii Moldova defineşte contractul de asigurare ca fiind acel contract în baza căruia o parte numită asigurat se obligă să plătească celeilalte părţi, numite asigurător, prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă să plătească asiguratului sau beneficiarului de asigurare, la producerea riscului asigurat suma de asigurare ori despăgubirea de asigurare în limitele şi termenele convenite.
1.2. Clasificarea contractului de asigurare. Problema clasificării raporturilor juridice de asigurare prezintă o importanţă deosebit de mare. Astfel, corecta determinare a naturii raportului de asigurare, ne permite să apreciem şi natura obligaţiilor pe care le au părţile la producerea cazului asigurat. Totodată, este deosebit de important şi pentru corecta aplicare a normei legale sau contractuale la situaţia concretă de asigurare. Deşi legislatorul face deosebirea între două categorii mari de asigurare, cea de persoane şi cea de daune, considerăm, că clasificarea categoriilor contractelor şi raporturilor de asigurare, enunţate în literatura juridică de specialitate este mult mai potrivită şi mai explicită.
Astfel, vom realiza clasificarea raporturilor de asigurare după mai
multe criterii[2]:
1) În funcţie de modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, distingem:
– Asigurarea prin efectul legii. Asigurarea prin efectul legii este caracteristică anumitor genuri de activităţi şi profesii, de regulă, legate de risc. Astfel, lucrătorii de poliţie beneficiază de asigurare pentru daunele cauzate sănătăţii pe timpul exercitării obligaţiunilor de serviciu, fără ca să fie încheiat contract de asigurare – ei beneficiază de această asigurare prin efectul legii.
– Asigurarea contractuală presupune apariţia raporturilor contractuale drept rezultat a încheierii contractului de asigurare.
2) În funcţie de domeniul asigurării, se deosebesc:
– Asigurările de bunuri constituie acea asigurare unde obiectul asigurării riscului sunt bunurile asiguratului sau beneficiarului de asigurare.
– Asigurările de persoane presupune că se asigură valorile personal umane: viaţa, sănătatea, integritatea corporală, capacitatea de muncă etc.
– Asigurările de răspundere civilă presupune asigurarea de anumite acţiuni cauzatoare de daune, săvârşite de către asigurat sau în adresa lui şi care generează raporturi de răspundere civilă.
3) În funcţie de riscul asigurat, asigurările pot fi clasificate în:
– Asigurări pentru inundaţii, trăsnete, explozii, cutremure de pământ; referitoare la clădiri, construcţii, maşini şi instalaţii, mijloace de transport.
– Asigurări pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtuni, uragane, alunecări sau prăbuşiri de teren la culturile agricole;
– Asigurări pentru boli, epidemii şi accidente ale animalelor;
– Asigurări pentru derapări, răsturnări, coliziuni şi prăbuşiri sau alte accidente ale mijloacelor de transport;
– Asigurări pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice;
– Asigurări de răspundere civilă.
4) În funcţie de obiectul asigurat există:
– Asigurări de mijloace fixe: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport etc.;
– Asigurări ale fondurilor de producţie circulante: materii prime, materiale, combustibili etc;
– Asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;
– Asigurări ale culturilor agricole şi animalelor;
– Asigurări de persoane etc.
5) În funcţie de teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare deosebim:
– Asigurări interne care presupun realizarea asigurării pentru fapte realizate pe teritoriul ţării asigurătorului.
– Asigurări externe presupune prezenţa elementului de extranietate. Aceste categorii de asigurări privesc asigurarea de fapte ce pot avea loc atât în interiorul ţării asigurătorului, cât şi în afara acestui teritoriu. Calitatea de asigurător în acest caz presupune prezenţa legăturilor contractuale cu firme de asigurare din străinătate, care ar asigura despăgubirea la locul producerii riscului asigurat sau aptitudinea acestuia de a face rapid transferul
de mijloace pentru despăgubirea riscului asigurat. Aşa tip de asigurare este caracteristic transportului internaţional, creditelor între persoanele ce aparţin diferitor state etc.
6) În funcţie de natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător asigurarea poate fi:
– Directă. In cazul asigurării directe relaţiile de asigurare apar nemijlocit între asigurător şi asigurat, care este persoană ce beneficiază de despăgubirea de asigurare sau plata de asigurare.
– Indirectă. La asigurarea indirectă (reasigurarea) are loc o asigurare a asigurătorului direct, ambele părţi fiind societăţi comerciale de asigurare. în baza contractului de reasigurare, reasiguratorul, în schimbul primei de reasigurare, contribuie, corespunzător cu riscurile preluate, la suportarea indemnizaţiilor de asigurare pe care reasiguratorul le plăteşte la producerea evenimentului care a făcut obiectul reasigurării.
7) În funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare, deosebim[3]:
– Asigurări comerciale, care presupun asigurarea părţilor la anumite contracte de fapte comerciale;
– Asigurări comercial-civile, unde una din părţi la contract este asigurată de fapte comerciale, iar cealaltă de fapte civile.
8) În funcţie de obligativitatea asigurării, deosebim:
– Asigurare obligatorie, care presupune obligativitatea încadrării în raporturile juridice de asigurare. Această obligaţie apare fie în virtutea realizării unei activităţi legate de risc, fie în virtutea existenţei riscului iminent.
– Asigurare facultativă, care presupune facultatea persoanei de a încheia contractul de asigurare. Poate privi deasemenea şi domeniile ce sunt supuse asigurării obligatorii, dar privesc, de regulă, clauze mai specifice.
1.3. Caracterele juridice ale contractului de asigurare. Contractul de asigurare este caracterizat prin următoarele:
– Este un contract sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului de asigurare rezultă din faptul că ambele părţi la contractul de asigurare, şi asiguratul şi asigurătorul dobândesc
drepturi şi obligaţii reciproce.
– Este un contract cu titlu oneros şi aleatoriu. Caracterul oneros al contractului de asigurare este reflectat în avantajul bănesc care-1 urmăreşte asiguratul drept rezultat al survenirii riscului asigurat şi prima de asigurare pe care o pretinde asigurătorul. Totodată, contractul de asigurare apare drept unul aleatoriu pornind de la faptul, că părţile, la momentul încheierii contractului nu cunosc cu certitudine care va fi mărimea sumei la care va pretinde asiguratul în caz de survenire a riscului asigurat. Totodată, contractul de asigurare poate apărea drept unul comutativ. Aceasta are loc atunci, când părţile convin nu la o despăgubire de asigurare, ci la o plată de asigurare fixată, în caz de survenire a riscului asigurat.
– Este un contract generator de drepturi. La prima vedere contractul de asigurare apare drept un contract translativ de drepturi, deoarece asiguratul transmite prima de asigurare, iar asigurătorul transmite suma de despăgubire la momentul survenirii cazului asigurat, însă aceasta priveşte doar efectele contractului încheiat, care sunt nu altceva decât căi de realizare a unui caracter generator a dreptului la despăgubire – drept neexistent până la momentul încheierii contractului de asigurare.
– Este un contract cu conţinut patrimonial. Caracterul patrimonial al contractului de asigurare nici nu poate fi pus la îndoială. Părţile pretind de fiecare dată la despăgubiri materiale atunci când asiguratul a avut de suportat în anumite împrejurări daune materiale. Probabil că caracterul patrimonial al contractului de asigurare nu-şi are multă existenţă, unde îşi va găsi locul potrivit şi caracterul nepatrimonial al acestui contract, unde dauna morală deasemenea va constitui obiect al acestui contract.
– Este un contract consensual. Legislatorul stabileşte în mod expres caracterul consensual al contractului de asigurare, pornind de la faptul, că nerespectarea formei scrise a contractului de asigurare nu duce după sine nulitatea acestuia, ci inopozabilitatea lui[4].
– Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. Putem argumenta acest caracter pornind de la faptul, că Codul civil nu stabileşte condiţia încheierii personale a contractului de asigurare. Totodată este necesar de a nu confunda încheierea contractului de asigurare prin reprezentant de încheierea contractului de asigurare în favoarea unui terţ, care dobândeşte calitatea de beneficiar de asigurare. In cazul contractului de asigurare în favoarea unui terţ, cel ce a încheiat contractul dobândeşte calitatea de parte la contrat – asigurat, iar în cazul încheierii prin reprezentant a contractului de asigurare, reprezentantul nu dobândeşte pentru sine calitatea de asigurat.
– Este un contract numit, tipic şi reglementat. Legea civilă reglementează într-o serie de acte în mod expres regimul juridic al contractului de asigurare. Astfel, sediul juridic al contractului de asigurare îl formează Codul civil al republicii Moldova, Legea cu privire la asigurări, Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, Legea cu privire la mărimea modul şi termenele de achitare a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală etc.
– Este un contract de executare succesivă. Caracterul succesiv al contractului de asigurare rezultă din faptul că părţile se obligă la pres¬taţii succesive. Astfel, asiguratul se obligă să achite sistematic prima de asigurare, iar asigurătorul se obligă de fiecare dată la survenirea cazului asigurat să achite despăgubirea sau plata de asigurare.
– Este un contract, de regulă, principal, dar poate apărea drept unul accesoriu. Caracterul principal rezultă de fiecare dată atunci când persoanele urmează scopul de a se asigura de eventuale daune ce nu presupun realizarea anumitor activităţi. Totodată, pot fi asigurate şi careva raporturi juridice, cum ar fi cele de creditare, de transport, de realizare a unui contract de antrepriză, a unui contract de muncă etc.
– Este un contract, de regulă, de adeziune, dar poate fi şi negociabil. în majoritatea absolută a cazurilor contractele de asigurare încheiate apar drept contracte de adeziune. Acestea se aplică în compartimentele unde raporturile de asigurare sunt foarte frecvente, iar valoarea riscului asigurat nu este esenţial. în cazul, însă, în care este vorba de cazuri excepţionale sau valoare esenţială a riscului asigurat, aceste contracte, de regulă, sunt negociate.
– Este un contract irevocabil. Caracterul irevocabil al contractului de asigurare rezultă din imposibilitatea părţilor de a renunţa unilateral la executarea obligaţiilor contractuale. în contractul de asigurare are loc doar rezilierea contractului, unde şi asiguratul şi asigurătorul este obligat, până la rezilierea contractului să-şi onoreze toate obligaţiile contractuale.
– Este un contract afectat de modalităţi. Practic toate contractele de asigurare presupun condiţii şi modalităţi privind executarea obligaţiei de plată a primei de asigurare şi a despăgubirii de asigurare sau primei de asigurare.
[1] I.Văcărel; P.Bercea „Asigurări şi reasigurări”, Bucureşti, 1993, pag. 105 -107
[2] V. Pătulea, C. Turuianu Curs rezumat de drept al afacerilor; Bucureşti 1994, pag.207 236
[3] Francisk Deak Drept civil, Contracte speciale, V.I; Bucureşti 1976, pag.80
[4] Articolul 1308 Cod civil, articolul 28 al Legii cu privire la asigurări. 240
