1.1. Definiţia. în literatura de specialitate contractul de tranzacţie este definit ca fiind acel contract în care „părţile îşi fac una alteia sacrificii reciproce, renunţând la anumite drepturi, sau stipulând chiar prestaţii noi, în schimbul unor renunţări făcute de cealaltă parte”[1].
Articolul 1331 Cod civil defineşte contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti.
Contractul de tranzacţie, deşi apare drept un contract nou după adoptarea Codului civil, totuşi nu putem spune, că legislaţia nu prevedea un asemenea tip de contract. Astfel, părţile într-un proces, după prevederile vechiului cod procesual civil erau în posibilitate de a se împăca asupra litigiului, această împăcare servind drept temei pentru încetarea procesului. Astăzi, însă, reglementarea contractului de tranzacţie obţine o expresie mai clară, astfel cum legislatorul stabileşte nu doar efectele tranzacţiei, dar şi condiţiile de validitate ale acesteia, efectele nerespectării condiţiilor contractului de tranzacţie etc. Este necesar de menţionat, că regimul juridic determinat tranzacţiei în articolele 1331-1338 Cod civil se referă doar la o cauză civilă, excluzând împrejurările unei fapte de natură penală, contravenţională sau de altă natură.
Astfel, pornind de la definiţia enunţată în articolul 1331 Cod civil, în baza contractului de tranzacţie părţile
1.2. Clasificarea contractului de tranzacţie. în noua legislaţie contractul de tranzacţie apare drept un contract numit şi reglementat. Astăzi, în baza noii legislaţii putem deosebi cel puţin trei categorii de tranzacţii: tranzacţia civilă (1331-1338 Cod civil), tranzacţia de împăcare penală (articolul 109 Cod penal) şi tranzacţia de recunoaştere a vinovăţiei procesual penală (articolele 504-512 Cod de procedură penală). Poate apărea un temei de discuţie în ce priveşte denumirea acestui contract, astfel cum în dreptul civil acest contract este denumit tranzacţie, iar în dreptul penal aceasta este numit împăcare. Deşi pentru dreptul penal noţiunea de contract nu este tradiţională şi este întrebuinţată relativ nu demult[2], totuşi nu putem nega natura juridică a actului prin care după prevederile articolului 109 al Codului penal al RM se înlătură răspunderea pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Prin urmare şi în cazul actului prevăzut de articolul 109 Cod penal şi în cazul actului prevăzut de articolele 1331-1338 Cod civil este vorba despre tranzacţie. Totodată, este necesar de a face deosebire între tranzacţiile civilă, penală şi procesual penală, fiecare din ele având obiect diferit. în aşa fel tranzacţia civilă înlătură procesul, neexcluzând posibilitatea pentru persoana ce a cauzat dauna de a duce răspunderea. Tranzacţia penală înlătură doar răspunderea, fără a înlătura procesul[3]. Procesul penal în asemenea caz încetează drept rezultat al faptului că nu există temei de aplicare a măsurilor de răspundere şi nu în temeiul tranzacţiei. Tranzacţia procesual penală nu înlătură nici procesul, nici răspunderea. Aceasta influenţează doar asupra mărimii pedepsei[4].
1.3. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie. Contractul de tranzacţie este caracterizat prin următoarele:
- Este un contract, sinalagmatic. Caracterul sinalagmatic al contractului de tranzacţie reiese din faptul că la încheierea contractului de tranzacţie ambele părţi la contract dobândesc drepturi şi obligaţii. Astfel, părţile soluţionând natura litigiului stabilesc reciproc obligaţiile executării soluţiei litigiului.
- Este un contract cu titlu oneros, dar poate apărea drept un contract cu titlu gratuit. Caracterul oneros al tranzacţiei este unul de principiu, unde părţile la contract sunt în stare să asigure soluţia litigiului punând drept temelie avantajul material al împăcării. În cazul, însă, când drept obiect al litigiului apar drepturi cu conţinut nepatrimonial, şi soluţia litigiului nu cere avantaje cu conţinut material, acest contract devine cu titlu oneros. Deasemenea acesta devine cu titlu oneros, atunci când una din părţi cedează cu titlu gratuit avantajul pe care-1 poate pretinde.
- Este un contract, de regulă, constitutiv de drepturi, dar poate apărea şi drept unul translativ de drepturi. Caracterul constitutiv de drepturi este unul propriu tranzacţiei, iar în cazurile în care obiecte ale litigiului apar bunurile, – punându-se problema transmiterii drepturilor asupra acestora – acest contract devine drept unul translativ de drepturi.
- Este un contract cu conţinut patrimoniale, dar poate fi şi cu conţinut nepatrimonial. Tranzacţia apare drept un contract cu conţinut nepatrimonial atunci când de regulă obiectul litigiului apare un drept nepatrimonial.
- După natura sa este un contract consensual. Caracterul consensual rezultă din condiţiile referitoare la forma contractului ce le stabileşte legislatorul. Astfel, legislaţia civilă nu stabileşte contractului de tranzacţie o condiţie de formă pentru valabilitate, unde părţile litigiului pot conveni asupra modului de soluţionare şi într-o formă verbală, altfel spus, contractul de tranzacţie fiind un
contract consensual.
- Este un contract ce poate fi încheiat atât personal cât şi prin reprezentant. Pornind de la regulile generale de petrecere a procesului civil, unde părţile pot fi reprezentate în proces, odată ce tranzacţia apare drept un act ce soluţionează natura litigiului, conchidem, că şi tranzacţie este posibil de a fi încheiată de reprezentantul părţii în proces sau litigiu.
- Este un contract numit, tipic şi reglementat. Având în vedere, că legislatorul în mod expres reglementează conţinutul regimului juridic al contractului de tranzacţie, acesta dobândeşte în noul cod caracterul unui contract tipic, reglementat şi numit.
- Este un contract de executare succesivă. Deşi efectele executorii ale contractului de tranzacţie pot fi de natură instantanee, totuşi tranzacţie rămâne a fi un contract de executare succesivă. Acest lucru rezultă din faptul, că executarea tranzacţiei presupune respectarea unei anumite proceduri şi, de regulă, onorarea obligaţiei principale – redresarea naturii litigiului – apare drept o obligaţie ce se execută pe durata unei perioade îndelungate de timp.
- Este un contract principal. Contractul de tranzacţie apare drept actul juridic principal ce soluţionează obiectul litigiului şi soarta căruia nu depinde de modul şi condiţia executării altor
contracte.
- Este un contract negociate. însăşi obiectul contractului de tranzacţie – litigiul – condiţionează caracterul negociabil al contractului de tranzacţie. în vederea soluţionării litigiului părţile negociază toate clauzele contractuale, cât cele ce privesc modul de soluţionare a litigiului, atât şi cele ce privesc etapele procesului de soluţionare.
- Este un contract irevocabil. După cum prevede articolul 1333 Cod civil, tranzacţia are între părţi autoritatea lucrului judecat, iar în cazurile neexecutării condiţiilor tranzacţiei, aceasta
este susceptibilă executării silite.
- Este un contract ce poate fi atât pur şi simplu, cât şi afectat de modalităţi.
[1] C. Hamangiu, 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu „Tratat de drept civil român”, după Eugcniu Safta-Romano „Contracte civile: încheiere, executare, încetare” Iaşi 1998, p. 307
[2] I. Trofimov, Dreptul contractelor. Partea generală. Chişinău 2002, pag. 10-13.
[3] Alineatul (2) al articolului 109 Cod penal stabileşte, că împăcarea produce efecte doar din momentul pornirii urmăririi penale.
[4] I. Trofimov, D. Arteni, „Unele aspecte privind tranzacţia în dreptul civil şi în dreptul penal”, Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, seria Drept Privat, nr. 3, Chişinău, 2003, pag. 100.
