În cercetarea fenomenului juridic sau acordat spaţii largi explicării şi analizei problemei izvoarelor dreptului.
Prin izvor de drept se înţelege forma specifică de exprimare a normelor juridice respectiv actul normativ în care sunt cuprinse normele juridice.
Din diferite unghiuri de vedere sau făcut clasificări, sau examinat trăsături comune ale diverselor categorii de izvoare şi sau relevat elementele definitorii pentru înţelegerea rolului izvorului de drept, în practica juridică. Astfel, s-a făcut distincţie între izvoarele scrise (actul normativ în general legea în special), şi între izvoarele oficiale (cele emise de organele de stat, în forma prevăzută de lege), şi cele neoficiale (obiceiul, doctrina); între izvoarele directe (actul normativ, contractul normativ), şi izvoarele indirecte(obiceiul şi regulile elaborate şi promovate de organe nestatale, neguvernamentale).
În literatura de specialitate se întîlnesc atît noţiunea de izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare a normelor juridice. Evident, ambelor noţiuni l-i se atribuie acelaşi conţinut, atât noţiunea de izvor de drept cît şi noţiunea de formă de exprimare au în vedere calea parcursă de voinţa generală pentru ca să devină normă juridică.
Ca urmare a faptului că noţiunii de izvor de drept i se dau mai multe sensuri, adesea se recurge la noţiunea de formă de exprimare.
Izvoarele dreptului au mare importanţă nu numai în înţelegerea modului în care voinţa generală îmbracă forma legii, ci şi în stabilirea gradului şi forţei juridice a actului normativ respectiv. Totodată, formele prin care voinţa generală devine normă juridică ajută la înţelegerea procesului normativ al organelor puterii de stat.
Pe baza celor de mai sus putem conclude că suntem în prezenţa unor modalităţi specifice prin care regula de conduită apreciată ca necesară devine normă juridică.
