Dreptul civil este ramura de drept ce face parte din sistemul dreptului general şi deci. dispune de toate caracterele specifice dreptului şi tuturor celorlalte ramuri de drept. Astfel pentru ca o ramură de drept să existe desinestătător ea trebuie să dispună de: obiect, subiect, principii, raporturi sociale, metode de reglementare, drepturi, obligaţii, sancţiuni, etc. Totodată aceste elemente enumerate mai sus au caractere specifice pentru fiecare ramură de drept. Astfel, spre exemplu, dacă obiectul dreptului civil îl constituie totalitatea raporturilor sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, atunci, obiectul dreptului familial îl constituie totalitatea raporturilor sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale apărute doar în familie, deci obiectul dreptului familial este mai îngust decât cel al dreptului civil. Aceiaşi, am putea spune şi despre subiectele acestor două ramuri de drept. Dacă subiectele dreptului civil pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, subiectele dreptului familial pot fi doar persoanele fizice care dispun de anumite calităţi, adică sunt membri ai familiei.
In viaţă raporturile sociale sunt concomitent reglementate de norme de drept ale diferitor ramuri şi pentru a verifica corectitudinea reglementării este necesar să stabilim cărei ramuri de drept îi aparţine norma, pentru a putea aplica şi regulile acestei ramuri. Deoarece şi multe izvoare legislative adoptate conţin norme de drept cu referinţe la diferite ramuri de drept însă în lege, spre exemplu, nu este indicat că această normă de drept este specifică pentru dreptul civil, iar cealaltă dreptul administrativ, etc. Noi specialiştii le selectăm în dependenţă de caracterele specifice necărei ramuri. De acea este necesar să cunoaştem caracterele de delimitare a diferitor ramuri de drept. Astfel studiind dreptul civil ca o ramură desinestătătoare a dreptului am stabilit caracterele specifice ale acesteia. Aceste caractere specifice sunt: poziţia de egalitate a subiectelor în cadrul raporturilor juridice civile, predominarea normelor dispozitive de drept în conţinutul legislaţiei civile, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea contractuală, caracterul patrimonial al sancţiunii, principii şi metode specifice etc.
Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept este foarte importantă mai ales la examinarea litigiilor în instanţa de judecată, la întocmirea actelor juridice care de asemene se deosebesc în dependenţă de ramura de drept. Deci, unele condiţii de valabilitate sunt stabilite pentru actele juridice civile şi cu totul altfel de cerinţe sunt stabilite faţă de actele juridice administrative, etc.[1]
Răspunderea juridico-civilă pentru prejudiciile cauzate de minori şi persoane declarate incapabile.
Este foarte variată (diversă) răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de minori. In literatura de specialitate aceasta se consideră răspunderea pentru terţe persoane, deoarece este angajată nu pentru persoanele nemijlocite care au cauzat prejudiciul, ci pentru persoanele tutoare, curatoare. Şi dacă ne referim numai la minori, apoi această răspundere variază şi în dependenţă de vârsta acestora. Astfel, pentru tutorii, curatorii minorilor de până la 14 ani răspunderea reprezentanţilor este deplină, sau totală. Dacă minorii au depăşit această vârstă şi dispun de o sursă de întreţinere personală, (salariu, bursă etc.) curatorii vor purta răspundere complementară doar în limitele prejudiciilor ne acoperite de sursa de existenţă a minorilor.
Conform Codului Civil al RM (art. 1406-1407 CCRM), răspunderea pentru prejudiciul cauzat de minori se clasifică în: răspunderea pentru dauna cauzată de un minor ce n-a atins vârsta de 14 ani; şi răspunderea pentru dauna cauzată de un minor între 14 şi 18 ani;
Art. 1406 al Codului Civil al RM prevede: că pentru dauna cauzată de un minor, care n-a împlinit vârsta de 14 ani. răspund părinţii/înfietorii sau tutorele lui, dacă ei nu vor dovedi, lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea lor. In lege nu se evidenţiază care din părinţi poartă răspundere, deci se subînţelege că ambii în mod solidar.
Dacă minorul, care n-a împlinit 14 ani, a cauzat prejudiciul când se afla sub supravegherea unei instituţii de învăţământ, de educaţie sau curative, ori a unei persoane obligate să-1 supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciu, dacă nu vor demonstra, că el s-a produs nu din vina lor.
Răspunderea, prevăzută în primul alineat al art. 1406, apare nu în toate cazurile, ci numai atunci, când în acţiunile persoanelor, obligate să exercite supravegherea asupra minorilor, care n-au împlinit 14 ani există culpa, adică ei răspund în condiţii generale conform regulilor art. 1398 CCRM. Sub noţiunea de „culpă a părinţilor, înfietorilor sau tutorelui”, trebuie de înţeles culpa, reprezentată atât prin educarea sau supravegherea necorespunzătoare asupra minorilor până la 14 ani, cât şi prin executarea obligaţiilor sau folosirea incorectă a drepturilor lor faţă de astfel de copii. Părinţii, tutorii curatorii vor purta răspundere juridică civilă totală.
Deoarece în momentul cauzării prejudiciului minorul nu avea capacitate de exerciţiu, în cazul survenirii pe viitor a capacităţii de exerciţiu limitate sau complete a minorului el nu poate fi obligat de a recupera paguba persoanelor, care au purtat răspundere pentru el în baza art. 1406 CCRM.
Alt tip de răspundere pentru prejudiciul cauzat de minori reglementată de art. 1407 Cod Civil al RM care prevede că: minorul între paisprezece şi optsprezece ani răspunde pentru dauna cauzată, potrivit regulilor generale prevăzute de articolele 1398, 1406 şi 1407 din Codul Civil. în cazurile când minorul între Paisprezece şi optsprezece ani nu are bunuri sau salariu, suficiente pentru repararea daunei cauzate, ea trebuie să fie reparată, pentru partea respectivă, de către părinţii, înfietorii sau curatorul lui, dacă acestea nu vor dovedi, că prejudiciul nu a provenit din culpa lor. în aceste cazuri părinţii, tutorii sau curatorii vor purta răspundere civilă complementară. Această obligaţie din partea lor încetează, cînd cel ce a cauzat dauna va ajunge la majorat, precum şi în cazul, dacă înainte de a fi ajuns la majorat el va dobândi bunuri sau va primi un salariu, suficient pentru repararea prejudiciului.
Conform art. 16 Cod Civil al Republicii Moldova, minorii între 14 şi 18 ani se consideră că au capacitate de exerciţiu parţială. Pentru prejudiciul cauzat de ei poartă răspundere conform condiţiilor generale. Dacă faţă de minorul, care a atins vârsta de 15 ani, a fost înaintată acţiune privitor la recuperarea pagubei cauzate de el, judecata la cererea reclamantului sau din propria iniţiativă, trebuie să atragă în participarea la caz în calitate de coreclamaţi, părinţii sau tutorele minorului.
Răspunderea solidară a părinţilor, în dreptul român, decurge din art. 97 Codul Familiei, conform căruia: „ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi”. Pentru obligarea părinţilor la repararea prejudiciului cauzat de copilul lor minor, victima trebuie să dovedească existenţa, în raporturile sale cu copilul minor, a trei condiţii generale ale răspunderii civile, şi anume: prejudiciul, fapta ilicită a minorului şi raportul de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciul cauzat. Culpa sau greşeala copilului nu trebuie dovedită. Mai mult ca atât, ea nu este nici prezumată de lege, deoarece o asemenea prezumţie ar fi uşor înlăturată, dovedindu-se lipsa de discernământ a copilului de vârstă fragedă sau bolnav psihic. Astfel, părintele răspunde indiferent de faptul dacă minorul a avut sau nu discernământ în momentul săvârşirii faptei păgubitoare.
Pe lîngă aceste condiţii, răspunderea părinţilor intervine numai dacă sunt întrunite cumulativ încă două condiţii speciale, şi anume: copilul să fie minor şi copilul să aibă locuinţă la părinţii săi. Legislaţia noastră nu prevede obligativitatea locuinţei.[2]
Părinţii răspund de prejudiciul cauzat de copilul lor minor numai dacă în momentul săvârşirii faptei ilicite acesta era minor, deoarece potrivit actualei orientări cu privire la fundamentul acestei răspunderi numai în timpul minorităţii copilului părinţii au obligaţia de supraveghere, educare şi creştere.
Minoritatea trebuie să existe în momentul când copilul a săvârşit fapta ilicită şi păgubitoare. în cazul în care condiţia minorităţii este prezentă, părinţii răspund chiar dacă ulterior copilul
a devenit major. Acţiunea împotriva părinţilor poate fi introdusă şi după majoratul copilului.
Răspunderea părinţilor încetează imediat ce copilul a ajuns la majorat, prin împlinirea vârstei de 18 ani sau prin căsătorie, şi după această dată a săvârşit o faptă ilicită şi prejudiciabilă. Soluţia este aceeaşi, chiar dacă acel copil ajuns la majorat este lipsit de discernământ din cauza unei boli psihice, fiind pus sub interdicţie, şi ocrotirea lui a fost încredinţată părinţilor. în ultima situaţie, răspunderea părinţilor poate fi angajată numai pentru fapta proprie. în legislaţia Republicii Moldova nu este prevăzută o astfel de reglementare de aceia ar fi necesar să se completeze aceste goluri.
[1] A se vedea, L. Pop. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1995, op. cit, pag- 235.
[2] A se vedea, Liviu Pop. op. cit., pag. 248.
