România este stat democratic, trăsătură care împreună cu pluralismul politic este consacrată în mod expres de Constituţie (art. 1, alin. (3)). Puterea în stat este legitimată prin voinţa poporului, dispoziţia relevantă (art. 2, alin. (1)), precizând în acest sens că: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
Caracterul reprezentativ al democraţiei constituţionale din ţara noastră este atestat şi prin dispoziţiile art. 69, care stabileşte că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (alin. (1)) şi că orice mandat imperativ este nul (alin. (2)).
Putem însă remarca faptul că în ultimul secol foarte puţine sunt statele nu au consacrat solemn, prin acte constituţionale şi legislative, caracterul democratic al formei lor de organizare politică: regimurile democratic-parlamentare, la fel ca şi autoritare sau totalitare clamează deopotrivă legitimarea lor prin voinţa naţională. Alegerile – chiar libere şi corecte – din statele supuse anterior unui sistem totalitar au frecvent rezultate surprinzător de favorabile grupărilor politice asociate vechiului regim, fapt invocat frecvent de acestea pentru a susţine caracterul „democratic” al noii puteri. Democraţia implică însă – din perspectiva practicii politice europene şi americane din ultimele două secole – o participare reală şi efectivă a poporului la definirea problemelor supuse discuţiei, la găsirea soluţiilor, adoptarea deciziilor şi executarea acestora precum şi existenţa în mod efectiv a mai multor soluţii şi opţiuni reale.
Ceea ce justifică pretenţia de legitimitate a democraţiei reprezentative este pluralismul politic. Pluralitatea opiniilor, în privinţa identificării problemelor şi a posibilelor soluţii la acestea nu implică nicidecum dezordine sau lipsa unităţii şi a consecvenţei pe planul acţiunii. Ordinea, unitatea şi consecvenţa sunt asigurate printr-un guvernământ reprezentativ, responsabil în faţa electoratului. Un guvernământ reprezentativ trebuie nu doar să pretindă că guvernează în numele poporului şi să se prezinte periodic la alegeri (caz în care învestitura populară poate fi uşor uzurpată), ci să ofere şi mijloace de retroacţiune democratică (feed-back) asupra procesului decizional. Asemenea mijloace constau în libertatea cuvântului şi a presei (art. 30), în dreptul la informaţie (art. 31), în libertatea întrunirilor (art. 39), în dreptul de asociere, inclusiv în partide politice (art. 40), indirect în garanţiile libertăţii individuale şi în dreptul la apărare (art. 23 şi respectiv 24) în libertatea de circulaţie (art. 25), garanţia proprietăţii şi libertatea economică (art. 44 şi respectiv 45). Fireşte, simpla consacrare în legea fundamentală a unor asemenea instituţii nu este suficientă. O bună parte a acestora erau consacrate şi în constituţiile comuniste. Mai este necesară existenţa unor mecanisme sociale viabile care să asigure acestor instituţii eficienţa şi combativitatea. În plus, funcţionarea acestor mecanisme este influenţată de o serie de factori precum intensitatea şi profunzimea conflictelor sociale, disponibilitatea faţă de dialog, capacitatea de autoorganizare a societăţii sau a anumitor grupuri sociale sau disponibilitatea actorilor vieţii sociale şi politice de a respecta regulile jocului chiar şi în cazul în care le sunt afectate interesele.
Teoretic, asemenea exigenţe ar putea fi satisfăcute şi în condiţiile unei democraţii directe: toate deciziile importante în stat sunt adoptate pe baza consultării corpului electoral.
O primă obiecţie contra unui asemenea sistem este de ordin pur tehnic: o comunitate mai mare de câteva mii de persoane nu poate fi decât cu greu consultată iar operaţiunile electorale de constatare a voinţei exprimate printr-un referendum sau plebiscit sunt lungi, anevoioase şi costisitoare. În al doilea rând, votul exprimată astfel reprezintă mai degrabă răspunsul – pozitiv sau negativ – al majorităţii electorilor la o întrebare formulată de organizatorii referendumului. Decisivă prin urmare este nu atât voinţa reală a majorităţii cât voinţa organizatorilor consultării populare; rezultatul depinde de modul în care este formulată o întrebare iar sondajele de opinie permit anticiparea acestuia. Guvernanţii pot să nu organizeze un referendum dacă curentul de opinie este ostil soluţiei preferate de ei, pot să amâne consultarea poporului pentru momentul în care electoratul le va fi favorabil sau să formuleze întrebarea în mod tendenţios astfel încât rezultatul să fie influenţat. În plus, predispoziţia naturală a majorităţii este de a aproba soluţiile deja adoptate, de a prefera o soluţie concretă – fie ea şi discutabilă – incertitudinii decurgând din indecizie şi absenţa oricărei soluţii şi de a prefera status quo-ul unor situaţii noi şi necunoscute. Nu este de mirare că în secolul care a urmat Revoluţiei franceze, plebiscitele europene au dat invariabil câştig de cauză organizatorilor. Dincolo de constrângerile şi presiunile exercitate de conducerea politică şi de administraţie, de impunerea uneori a votului deschis, de incorectitudinea operaţiunilor electorale, un factor care a acţionat constant în favoarea guvernanţilor l-a reprezentat această predispoziţie naturală a majorităţii faţă de ordinea existentă şi de soluţiile deja adoptate. Prin urmare, democraţia directă constituie mai degrabă un mijloc de a oferi guvernanţilor girul unor repetate confirmări populare a deciziilor lor decât o modalitate de control asupra activităţii acestora.
Datele problemei se schimbă întrucâtva în cazul unui referendum. Poporul nu se mai pronunţă aprobând sau respingând o soluţie care-i este oferită intempestiv, de către un şef de stat dornic să-şi consolideze pe planul legitimităţii puterea pe care o deţine deja în mod efectiv. Consultarea poporului se face – de regulă – în situaţii prevăzute de normele constituţionale, desfăşurarea referendumului este reglementată în detaliu prin lege iar posibilitatea reală a unor dezbateri în contradictoriu în condiţiile pluralismului politic şi ale libertăţii presei facilitează pronunţarea în cunoştinţă de cauză a celor consultaţi.
Totuşi, comportamentul electoratului nu diferă esenţial în cazul unui referendum. Tendinţa generală de a prefera status quo-ul şi de a aproba deciziile deja adoptate joacă un rol deseori determinant. În aceste condiţii, ne putem pune întrebarea, de ce mai este oare necesară consultarea directă a poporului în privinţa unor decizii importante? Nu ar fi mai bine ca adoptarea unor asemenea decizii să se facă de către reprezentanţa naţională? În principiu, răspunsul la întrebarea din urmă pare să fie pozitiv. Parlamentul poate adopta mai rapid şi cu mai puţine costuri o asemenea decizie. În plus, dezbaterile parlamentare – care permit chestionarea unor experţi în domeniile incidente problemei analizate – oferă mai multe garanţii în privinţa unei examinări serioase şi efective a unei probleme în comparaţie cu atmosfera dominată de discursul nu rareori populist şi demagogic care invadează spaţiul public cu prilejul consultării corpului electoral. Pe de altă parte însă, votul parlamentarilor este determinat în mare măsură de calitatea lor de membri ai partidelor de care aparţin; de multe ori ei votează orientându-se în funcţie de interesele electorale imediate. Soluţiile utile şi juste dar impopulare vor fi în general respinse. Deciziile necesare dar care implică anumite costuri economice şi sociale dureroase, pe care electoratul le înţelege şi le aprobă în momentul adoptării, pot determina în viitor o erodare gravă popularităţii unui partid, mai ales dacă unele formaţiuni politice mai mici vor profita de aceste împrejurări printr-un discurs demagogic pentru a-şi spori în mod facil ponderea şi influenţa. Aceste pericole pot fi evitate transferând o parte din povara responsabilităţii privitoare la o decizie gravă şi importantă pe umerii electoratului. În acelaşi timp, referendumul constituie – alături de alegerile parlamentare şi prezidenţiale – un prilej şi un mijloc de integrare politică a cetăţenilor, consolidând sentimentul de participare la adoptarea deciziilor importante în stat şi în societate.
În cazul ţării noastre, Constituţia prevede trei cazuri de consultare a poporului prin referendum:
– în privinţa unor „probleme de interes naţional”, din iniţiativa Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului (art. 90);
– în privinţa demiterii Preşedintelui României, în urma suspendării acestuia de către Parlament, conform art. 95 din legea fundamentală;
– pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, în termen de 30 de zile de la adoptarea de către Parlament a legii de revizuire (art. 147, alin. ultim).
Organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt prevăzute în detaliu în Legea nr. 3 / 2000.
Până în momentul de faţă (septembrie 2005), sub imperiul Constituţiei din 1991 a fost organizat in singur referendum: cel din zilele de 18 şi 19 octombrie 2003, în vederea aprobării legii de revizuire a Constituţiei. S-a putut constata cu acest prilej că electoratul este puţin interesat în prezenţa la vor pentru o problemă pe care nu o percepe ca urgentă şi acută. Deşi necesitatea şi importanţa revizuirii au fost intens mediatizate, iar sondajele de opinie indicau o atitudine majoritar pozitivă faţă de modificările propuse, prezenţa la urne a fost slabă, iar condiţia stipulată în art. 5, alin. (2) din Legea nr. 3 / 2000 (participarea a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în lista electorală) a fost îndeplinită cu greu. Ulterior a fost contestată corectitudinea desfăşurării acestui referendum (în special în privinţa numărului real de participanţi), după cum a fost criticat şi faptul modificării prin ordonanţă de urgenţă a legii, cu mai puţin de două săptămâni înainte de data prevăzută pentru referendum, pentru a permite desfăşurarea acestuia în două zile succesive.
Referendumul a devenit din nou o temă de discuţie publică, în urma declaraţiilor din 14 septembrie 2005 ale Preşedintelui României, referitoare la necesitatea consultării prin referendum a poporului român în legătură cu abandonarea bicameralismului şi adoptarea scrutinului uninominal. O primă observaţie de text: consultarea poporului prin referendum este prevăzută de art. 90 din Constituţie.[1] Art. 12 din Legea nr. 3 / 2000 enumeră problemele de interes naţional.[2] Reorganizarea Parlamentului şi reforma sistemului electoral nu sunt incluse în această enumerare şi nici nu pot fi incluse nici măcar pe calea unei interpretări mai largi. Conform legii, Preşedintele nu poate decide organizarea unui referendum pe aceste teme. Pe de altă parte se poate observa că, enunţând limitativ cazurile de „interes naţional”, acest articol din lege este neconstituţional.[3] Textul constituţiei permite expres şefului statului să organizeze un referendum privitor la „probleme de interes naţional”. Nu credem că reorganizarea Parlamentului nu ar fi o problemă „de interes naţional”, şi nici că legiuitorul din 2000 atunci când a omis să menţioneze această problemă (şi multe altele), fără a recurge nici măcar la o clauză finală „salvatoare” (care să permită lărgirea, în anumite condiţii, a listei), a dorit să statueze implicit că domeniile omise ar fi de interes local, regional sau internaţional, dar nicidecum naţional. Intenţia legiuitorului a fost de a interzice şefului statului să consulte poporul prin referendum în orice altă problemă decât cele din lista expres prevăzută în textul articolului 12 din acea lege. Constituantul însă a abilitat Preşedintele să consulte poporul în orice probleme de interes naţional; dacă ar fi dorit să permită legiuitorului ordinar sau organic să limiteze sau să condiţioneze opţiunea Preşedintelui în acest sens, atunci formularea textului legii fundamentale ar fi fost alta: „Preşedintele României (…) poate cere poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege / de legea organică”.[4]
Singura condiţionare a constituantului priveşte consultarea prealabilă a Parlamentului (şi nicidecum urmarea opiniei majorităţii parlamentare). Singura limită substanţială ce poate fi dedusă din formularea art. 90 priveşte interdicţia ca Preşedintele să organizeze un referendum pentru o problemă minoră; orice problemă de interes naţional este însă aptă să fie supusă poporului printr-un referendum.
Mai este de remarcat că, în baza textului constituţional, poporului nu i se cere un aviz sau o opinie ci „să-şi exprime voinţa”. Deşi rezultatul unui referendum organizat în baza art. 90 nu are nicidecum forţa obligatorie a unei legi, el va exercita o considerabilă asupra clasei politice şi a Parlamentului; cei care-l vor ignora sau vor acţiona în sens contrar riscă să plătească enormul preţ politic al sfidării deliberate şi ostentative a voinţei electoratului. Datorită autorităţii politice deosebite a rezultatului unui astfel de referendum, există temerea că prin iniţiativa organizării sale (mai ales într-o problemă sensibilă precum cea a structurii Parlamentului şi a sistemului electoral), şeful statului poate forţa mâna legiuitorului; în plus un astfel de referendum constituie o intruziune a executivului în domeniul decizional al legislativului şi aminteşte de practicile autoritariste ale tuturor dictatorilor de la Napolean încoace, care au recurs frecvent la plebiscit pentru a-şi impune punctul de vedere, ocolind sau anihilând mecanismele parlamentare.
În opinia noastră, nu putem vorbi de o intruziune a executivului în sfera puterii legiuitoare. Executivul a uzurpat de altfel frecvent prerogativele legislativului prin numărul inadmisibil de mare de ordonanţe de urgenţă, practică nici până în prezent total abandonată. Un referendum la 10 sau 15 de ani nu are cum să agraveze în mod sensibil lucrurile. Referendumul este prevăzut de legea noastră fundamentală şi nu se poate reproşa unui şef de stat că exercită o atribuţie pe care i-o atribuie în mod clar Constituţia. Reproşurile pot privi oportunitatea politică sau resorturile ascunse – reale sau imaginare – ale actului, dar în nici un caz constituţionalitatea lui. Compararea Preşedintelui care exercită atribuţiile prevăzute în art. 90 din Constituţie cu dictatorii secolului XIX sau chiar din secolul XX, care recurgeau frecvent la plebiscit pentru a-şi legitima deciziile, este deplasată. Dictatorii recurgeau la plebiscit contra prevederilor constituţionale[5]; în tara noastră, atât Alexandru Ioan Cuza în 1864, cât şi Carol al II-lea în 1938, au folosit plebiscitul pentru a ocoli sau a înlătura mecanismele constituţionale existente şi nicidecum pentru a-şi exercita atribuţii prevăzute de dispoziţiile constituţionale în vigoare.
În fine, se mai poate obiecta că exercitarea prea frecventă a atribuţiilor prevăzute în art. 90 din Constituţie (iniţierea unui referendum) poate eroda componenta parlamentară a democraţiei româneşti. Evident, în cazul unei singure „abateri” reproşul este cel puţin prematur. Dacă însă şeful statului va recurge în mod repetat şi frecvent la referendum, atunci va exista cu adevărat o problemă politică. Însă sunt de făcut două observaţii. În primul rând, soluţia nu constă în a-l combate pe şeful statului pe motiv de neconstituţionalitate: textul legii fundamentale este în favoarea lui. Soluţia poate consta numai în revizuirea articolului 90, în sensul restrângerii, condiţionării sau chiar al eliminării atribuţiei prezidenţiale de a iniţia un referendum. În al doilea rând, probabilitatea survenirii unei asemenea situaţii este destul de scăzută. Un prim referendum poate capta atenţia şi interesul electoratului, în special pe o temă punctuală, cum este cea a reorganizării Parlamentului. La a doua consultare (mai ales la un interval scurt de timp), interesul va scădea probabil în mod considerabil, iar în caz de recidivă
Este destul de greu de crezut că se va întruni numărul minim de participanţi cerut de legea referendumului.
Chiar dacă în principiu, consultarea poporului prin referendum este antinomică faţă de democraţia reprezentativă, o anumită componentă referendară a constituţiei se poate dovedi utilă. În măsura în care nu se abuzează de recursul la voinţa poporului prin organizarea frecventă a unor asemenea consultări, referendumul constituie un important mijloc de realizare a retroacţiunii democratice asupra deciziilor conducătorilor. Faptul că legea noastră fundamentală prevede (în subsidiar) exercitarea suveranităţii naţionale prin referendum nu afectează însă caracterul de democraţie reprezentativă a statului român.
Pluralismul politic este consacrat de art. 1, alin. (3) drept una din valorile fundamentale în statul român. Conform art. 8, alin. (1), în societatea românească, pluralismul este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei (art. 8, alin. (2)). În privinţa ancorării pluralismului politic în realitatea vieţii noastre politice şi constituţionale se cuvin făcute anumite observaţii: în primul rând situaţia iniţială a democraţiei noastre postdecembriste a fost una deloc de invidiat, mult mai proastă decât a celorlalte state din centrul şi estul Europei. Preluarea puterii şi a controlului absolut în societate de către comunişti s-a făcut într-o primă etapă prin constituirea unor formaţiuni politice satelit, desprinse din partidele democratice (numite de ei „istorice”) sau cu denumiri deliberat asemănătoare cu ale acestora, formaţiuni reunite cu comuniştii în alianţe politice şi electorale largi („fronturi” sau „blocuri”), care pretindeau că înglobează „toate forţele democratice ale naţiunii”, în contrast cu partidele „burgheze” sau „istorice”. După eliminarea acestora din urmă (prin intimidarea adepţilor, acuzaţii de „fascism”, de „naţionalism” sau de „trădare de ţară”, alegeri măsluite, măsuri poliţieneşti de represiune şi, în fine, arestarea liderilor urmată de procese regizate), în etapa a doua, jocul politic democratic era mimat, cu participarea doar a partidelor agreate de comunişti, cărora le revenea un rol de pură figuraţie. În cazul României, eliminarea partidelor ostile a fost urmată de dispariţia (prin absorbţie, dizolvare sau autodizolvare) partidelor satelit, partidul comunist rămânând singurul pe scena politică.[6] Coexistenţa pe scena politică a mai multor partide, însoţită de mimarea, oricât de stângace, a unor aparenţe de viaţă politică normală, a unor dezbateri democratice şi a unei opoziţii parlamentare au constituit factori care au accelerat în statele central-europene apariţia şi consolidarea unui pluralism politic real şi efectiv precum şi a unei democraţii funcţionale. Prin simulacrul de democraţie, opinia publică a dobândit măcar imaginea a ceea ce trebuie să fie o democraţie adevărata; contrafacerile grosolane au trezit sau au menţinut gustul şi interesul pentru produsul original.
Lipsită de experienţa unei dispute parlamentare, fie ea şi mimată, şi a dialogului politic şi social cu participarea mai multor actori pe scena politică, societatea românească se afla în decembrie 1989 într-o stare de confuzie şi dezorientare. Modul în care a apărut „Frontul Salvării Naţionale”, organizaţie care grupa „toate forţele sănătoase ale ţării”, transformată ulterior în partid politic (purtând acelaşi nume, care, graţie prestaţiei zeloase a singurului post de televiziune de atunci, era asociat răsturnării cuplului Ceauşescu), aserţiunile unor lideri politici importanţi, conform cărora noţiunea de partid politic ar fi fost depăşită şi de domeniul trecutului, în prezent fiind preferabile forme mai largi de asociere politică, ca de exemplu Forumul Democratic din Cehoslovacia sau sindicatul Solidaritatea din Polonia,[7] precum şi pretenţia unora de a considera suficientă o „democraţie în Cadrul Frontului” şi inutilă existenţa altor partide politice au constituit factori care au perturbat grav climatul necesar cristalizării pluralismului politic.
Dispariţia bruscă şi neaşteptată a terorii totalitare, a presiunilor sistematice şi omniprezente din partea aparatului de partid şi a Securităţii, faptul că dintr-o dată televiziunea publică emitea pe post mesaje şi opinii contrare celor transmise obsesiv de decenii şi, în fine, bucuria nesperatei eliberări au creat o atmosferă de entuziasm general şi de încredere nestrămutată în bunul mers al societăţii de acum încolo. Lucrurile păreau a fi rezolvate de la sine prin formarea şi consolidarea unei noi puteri care se dezicea energic de regimul lui Ceauşescu şi de practicile sale; în acele momente neîncrederea de principiu în guvernanţi, premisa oricărei gândiri democratice, a fost cu totul abandonată. Atitudinea critică faţă de noua putere era privită – nu în ultimul rând datorită prestaţiei deplorabile a presei obediente şi a televiziunii – ca manifestare a ostilităţii faţă de Revoluţie, faţă de poporul român sau chiar ca rezultat al cointeresării din afară de anumite „forţe străine” ostile României. Existenţa partidelor politice a fost privită nu ca manifestare absolut firească şi de la sine înţeleasă a libertăţii de asociere, ci ca rezultat al atitudinii (poate prea) binevoitoare a autorităţilor care, printr-o reglementare expresă, au creat „cadrul legal de funcţionare” al partidelor politice.[8] De prisos să mai precizăm că, într-un un stat de drept şi într-o societate democratică, un drept precum libertatea de asociere este de la sine înţeles şi inerent fiinţei umane; existenţa sa nu necesită o confirmare prealabilă prin lege sau alt act al autorităţilor statele, legea putând interveni doar pentru a limita şi condiţiona existenţa acestui drept, neavând însă un caracter constitutiv în privinţa sa. Chiar şi mai târziu, în cursul campaniei electorale din toamna anului 1996, unii politicieni şi-au asumat meritul consacrării pluralismului politic în România prin adoptarea Decretului-Lege nr. 8/1989.
În cei aproape 16 ani scurşi de la prăbuşirea regimului Ceauşescu, evoluţia politică a societăţii româneşti a dus la acceptarea treptată a exigenţelor unui real pluralism politic. Alternanţele la guvernare, deschiderea treptată a mass media faţă de discursul practicat de preopinenţi, apariţia mai multor posturi de televiziune, precum şi presiunile şi influenţele din exterior au moderat treptat severitatea confruntării politice.
[1] Articolul menţionat prevede că: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”
[2] Este vorba de adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a ţării precum şi de decizii politice deosebite privind regimul general al proprietăţii publice şi private; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală; organizarea generală a învăţământului; structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale; încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; integrarea României în structurile euroatlantice şi regimul general al cultelor.
[3] Menţionăm că înainte de a promulga această lege, Preşedintele României a sesizat Curtea Constituţională în privinţa neconstituţionalităţii mai multor articole din acest act normativ. În privinţa articolului 12, în sesizare se menţiona doar litera ultimă (art. 12 alin. (1), lit. B.h), al cărei cuprins era următorul: [sunt probleme de interes naţional …] h) alte probleme propuse Parlamentului de către Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale.”. Prin Decizia nr. 70 / 5 mai 1999 (M.Of. I, nr. 221 / 19 mai 1999 = CCDH, 2000, pp. 21-48), Curtea a decis că dispoziţiile respective sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte expresia „propuse Parlamentului”, aderând la punctul de vedere al autorului sesizării, care propunea reformularea textului, cu eliminarea expresiei menţionate. În versiunea finală a legii însă, dispoziţia respectivă a dispărut în întregime. Dacă ar fi fost păstrată, ea ar fi jucat rolul de „clauză salvatoare”, ei subsumându-se toate celelalte cazuri în care şeful statului poate cere poporului să-şi exprime voinţa asupra unor probleme de interes naţional.
[4] De exemplu, constituantul a condiţionat expres îndeplinirea unor atribuţii prezidenţiale de prevederile legii în art. 94, lit. c), cu privire la numirea funcţionarilor publici.
[5] A existat şi o excepţie: Constituţia Germaniei din 1919 avea o componentă plebiscitară foarte pronunţată, iar după venirea la putere a lui Hitler, naţional-socialiştii au recurs frecvent la plebiscit pentru a-şi legitima unele decizii. Chiar şi aici trebuie să observăm că mecanismul constituţional de acaparare a puterii de către Hitler a vizat revizuirea formală a Constituţiei (prin celebra „lege de împuternicire” din 24 martie 1933) şi nu înlăturarea ei printr-un plebiscit. În privinţa unei ample şi documentate expuneri a instituţiei consultării directe a poporului în regimul Constituţiei de la Weimar, vezi Constantin C. Angelesco, La Consultation directe du peuple, en dehors de l’élection d’après la Constitution de Weimar, Paris, Librairie des Facultés Emile Muller, 1933.
[6] Spre deosebire de celelalte state satelit ale URSS. Conform unei lucrări publicate în epoca comunistă (Partide şi organizaţii comuniste din ţările lumii (agendă), Editura Politică, Bucureşti, 1983), în Polonia, Partidul Muncitoresc Unit Polonez coexista cu Partidul Ţărănesc Unit şi cu Partidul Democrat; toate partidele erau reunite în „Frontul Unităţii Poporului” (propunându-se ulterior reorganizarea acestuia ca „Front al Înţelegerii Naţionale”), în Cehoslovacia, Partidul Comunist din Cehoslovacia împărţea scena politică cu Partidul, Libertaţii, Partidul Reconstrucţiei Slovace, Partidul Socialist Cehoslovac şi Partidul Poporului Cehoslovac (toate reunite în „Frontul Naţional din Republica Socialistă Cehoslovacă), în Ungaria, Partidul Muncitoresc Socialist Ungar deţinea monopolul reprezentării politice a societăţii (formând împreună cu alte organizaţii de masă „Frontul Popular Patriotic”), în fosta Republică Democrată Germană, Partidul Socialist Unit din Germania coexista cu Partidul Democrat-Ţărănesc din Germania, Uniunea Creştin-Democrată din Germania, Partidul Liberal-Democrat din Germania şi Partidul Naţional-Democrat din Germania (reunite în „Frontul Naţional”); chiar şi în privinţa Bulgariei este atestată, alături de Partidul Comunist Bulgar, Uniunea Populară Agrară din Bulgaria, partener cu organizaţiile pur comuniste în „Frontul Patriei” (vezi lucrarea citată, pp. 323, 280-281, 342, 294-295 şi respectiv 278).
[7] Această asimilare este abuzivă şi irelevantă. Este abuzivă întrucât cele două organizaţii democratice anticomuniste s-au format anterior prăbuşirii regimurilor totalitare din ţările respective, la care de altfel au contribuit. Fondatorii lor nu au avut la dispoziţie nici postul de televiziune oficial şi nici presa, iar membrii lor s-au expus unor riscuri, uneori considerabile, atunci când au aderat la ele. Acestor organizaţii le revine meritul unei rezistenţe deschise faţă de regim, al unei atitudini curajoase contra unui sistem opresiv al cărui colaps nu părea a fi încă iminent în momentul creării lor. FSN a fost creat după prăbuşirea clanului Ceauşescu, intrarea în rândurile sale implica şansa de accedere rapidă în ierarhia politică şi nicidecum ostracizarea. Comparaţia FSN cu organizaţiile menţionate este şi irelevantă. Acestea din urmă au apărut în circumstanţe diferite; fondatorii lor doreau să realizeze o opoziţie faţă de regim în cadrul juridic şi instituţional permis de acesta. Apariţia unei organizaţii fără obiective manifest şi primordial politice era mai uşoară în acele împrejurări; ea se putea adresa mai uşor şi în mod direct cetăţeanului, dezamăgit de figuraţiile şi impostura de pe scena politică şi alergic la pronunţarea cuvântului „partid”, întotdeauna asociat cu comunismul; în împrejurări normale, creatorii acestor organizaţii ar fi format poate ei înşişi un partid.
[8] Acest act – Decretul-Lege nr. 8 / 1989 – a fost adoptat la 31 decembrie (M. Of. I, nr. 9 / 31 decembrie 1989). Unele partide (precum Partidul Naţional-Ţărănist Creştin şi Democrat) s-au înfiinţat anterior acestei date.
