Destinaţia creditului public se referă la scopul în care este contractat acesta. Astfel, împrumutul public poate fi contractat fie pentru necesităţi de trezorerie, fie pentru echilibrarea bugetului de stat.
Necesităţile de trezorerie. Chiar dacă bugetul de stat a fost întocmit şi aprobat în echilibru, pot exista situaţii în care încasările perioadei să fie insuficiente faţă de ritmul şi cuantumul efectuării cheltuielilor. Ca urmare, în unele perioade, plăţile devansează încasă-
230 rile (mai ales, în primele luni ale anului), ceea ce provoacă o insuficienţă temporară de resurse (gol de casă). În situaţia inversă, se înregistrează un plus de resurse.
Urmărirea în permanenţă a situaţiilor încasărilor şi plăţilor (adică execuţia de casă a bugetului) revine Trezoreriei statului, prin direcţia de specialitate din Ministerul Finanţelor Publice. Acest organ specializat trebuie să prevadă apariţia eventualelor goluri de casă, în vederea procurării din timp a resurselor de acoperire. Împrumuturile la care apelează Trezoreria, pentru acoperirea golurilor temporare, sunt împrumuturi pe termen scurt. Acestea nu măresc masa monetară aflată în circulaţie, ci reprezintă doar o redistribuire a celei existente.
Echilibrarea bugetului de stat. In situaţia în care veniturile ordinare (curente şi de capital) ale bugetului de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare la nivelul întregului an, statul lansează un împrumut pe piaţa internă sau externă. Aceste credite se încheie, în general, pe termen mediu şi lung. Achitarea ratelor scadente, a dobânzilor aferente, a eventualelor comisioane etc. (respectiv, serviciul datoriei publice) se realizează din veniturile curente ale bugetului de stat.
Dacă mărimea veniturilor curente este insuficientă pentru acoperirea serviciului datoriei publice, statul are diverse posibilităţi:
- sporirea veniturilor de stat prin creşterea prelevărilor obligatorii (mărirea impozitelor existente sau introducerea altora noi), care, fiind o măsură nepopulară, conduce la accentuarea presiunii fiscale; în plus, procurarea de venituri fiscale reprezintă o modalitate de durată;
- contractarea de împrumuturi noi, care aduc avantaje în viitorul imediat (procurarea de fonduri pentru stat; posibilităţi de plasament sigur pentru deţinătorii de capital), dar care au şi dezavantaje:
- antrenează cheltuieli bugetare suplimentare (dobânzi, comisioane, prime de rambursare etc.);
- împovărează sarcina fiscală a generaţiilor viitoare (cu cheltuieli privind rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor);
- emisiune monetară – modalitate la care este preferabil să nu se recurgă, din cauza efectelor inflaţioniste induse.
Datorită faptului că utilizarea împrumutului de stat are consecinţe multiple, rolul creditului public se manifestă pe mai multe planuri:
- folosirea lui ca instrument de politică economică pentru impulsionarea activităţii economice şi restabilirea echilibrului macroeconomic. Astfel, dacă împrumutul public este direcţionat spre investiţii, restructurarea activităţii productive etc., efectul său va fi pozitiv, contribuind la sporirea valorii nou create în societate (ceea ce dă posibilitatea rambursării creditului şi a celorlalte cheltuieli publice generate);
- redistribuirea prin intermediul creditului public a produsului intern brut, deoarece sumele temporar disponibile (inclusiv în sectorul productiv) sunt plasate în hârtii de valoare emise de stat şi folosite, în general, în scopuri neproductive (finanţarea cheltuielilor publice, în loc să contribuie la creşterea producţiei şi comerţului, prin intermediul creditului comercial);
- reprezintă o modalitate de procurare rapidă a fondurilor financiare publice, dar mai costisitoare decât impozitele. După părerea economiştilor din perioada capitalismului clasic, generaţia care contractează împrumutul beneficiază de fondurile respective, iar generaţiile următoare suportă plata lor. În concepţia economiştilor moderni cu privire la creditul public, împrumutul favorizează amplificarea valorii injectate în activitatea productivă, ceea ce determină ca plata costului împrumutului să fie realizată prin plusul de valoare generat în acest mod.
