Majoritatea definiţiilor din diversele instrumente internaţionale – inclusiv CAT – se referă la provocarea intenţionată de suferinţe sau dureri “puternice” când este vorba de tortură. Este, evident, dificil de stabilit ce înseamnă adjectivul “puternice” pentru că există diferenţe de grad de rezistenţă nu numai între categorii de persoane (minorii sau femeile gravide sunt mai puţin rezistenţi/rezistente) dar chiar între persoane, în funcţie de structura lor fizică şi psihică. Linia de demarcare între tortură şi tratament inuman este deci imprecis trasată.
Clarificările sunt încă aşteptate dar tentative au existat încă din 1969 când Comisia europeană pentru drepturile omului (organism ce a funcţionat ca prim filtru pentru plângerile adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg până la reorganizarea CEDO) a analizat o plângere împotriva Greciei pentru tortură şi rele tratamente. Decizia de admisibilitate stabileşte că tortura presupune şi tratament inuman şi degradant, iar tratamentul inuman este şi degradant. “Noţiunea de tratament inuman acoperă cel puţin acel tratament prin care se provoacă, în mod deliberat, puternice suferinţe fizice sau mentale care, în situaţia respectivă, este nejustificat….. Cuvântul “tortură” este adesea folosit pentru a descrie tratamentul inuman care are un scop, cum ar fi obţinerea de informaţii sau mărturisiri sau pentru a pedepsi, şi, în general, este o agravantă a tratamentului inuman.”
Un alt element este intenţia (caracterul deliberat) de a cauza suferinţe ce se încadrează la tortură sau tratament inuman. Practic, toate autorităţile din toate statele neagă existenţa intenţiei. Curtea Europeană de la Strasbourg a dat mai multe hotărâri prin care a inversat sarcina probei. De pildă, dacă un reclamant la CEDO a intrat “întreg” într-o secţie de poliţie şi a ieşit cu traume, trebuie ca guvernul reclamat să dea explicaţii plauzibile cu privire la incident. In absenţa explicaţiilor, CEDO consideră că statul reclamat este vinovat de tortură sau tratament inuman (vezi de pildă cazul “Cobzaru v.România” din 2007).
Un alt aspect reglementat de CEDO se referă la obligaţia autorităţilor din orice stat membru de a face investigaţii în cazurile în care există indicii suficient de clare cu privire la tortură, tratamente inumane sau degradante, chiar dacă victimele nu depun plângeri. (hotărârea CEDO în cazul “Bati şi altii v.Turcia” din 2004).
Cele de mai sus se referă în principal la investigarea şi sancţionarea celor care au recurs la tortură, tratamente inumane şi degradante, fie direct, fie în urma instigării, fie chiar prin omisiune (de exemplu, neacordarea intenţionată a unor medicamente strict necesare unui arestat/deţinut bolnav).
La fel de importantă este şi prevenirea comiterii unor astfel de acte. Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi instrumentul ei de aplicare – Comitetul pentru Prevenirea Torturii – se axează pe acest principiu, ceea nu înseamnă că ignoră abuzurile săvârşite. CPT poate vizita oricând, orice loc în care există persoane private de libertate (pe lângă aresturi ale poliţiei, centrele de arest preventiv sau penitenciare, CPT are acces şi în spitale psihiatrice, centre de azilanţi sau pentru alte categorii de străini, închisori militare, centre pentru minorii privaţi de libertate pe baza unor sentinţe judecătoreşti sau a unor măsuri administrative.) CPT face vizite periodice, în toate statele semnatare ale Convenţiei, la anume intervale de timp, şi ad hoc, în funcţie de gravitatea informaţiilor primite din oricare din ţările membre. CPT redactează rapoarte pe fiecare ţară vizitată dar şi rapoarte generale anuale care includ standardele CPT aduse la zi. Chiar dacă CPT are unele limitări “diplomatice” (un raport de ţară este făcut public doar după primirea acceptului guvernului statului respectiv, iar până atunci CPT respectă regula confidenţialităţii; CPT poate cere măsuri imediate şi precise doar în cazuri foarte grave, în rest rezumându-se la recomandări etc.) este neîndois că acest mecanism funcţionează bine şi că multe din măsurile vizând îmbunătăţirea situaţiei persoanelor private de libertate, i se datorează. In plus, Curtea Europeană ţine cont de rapoartele CPT atunci când analizează plângeri cu privire la încălcări ale drepturilor omului în acest domeniu.
Mai este necesară o precizare: orice încălcare a drepturilor persoanelor private de libertate, poate fi catalogată drept tortură sau tratament inuman sau degradant, dacă este practicată cu intenţia de a provoca suferinţe fizice sau psihice în plus faţă de cele inerente situaţiei legale a acestor persoane. (Exemple: folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare; încătuşarea arestaţilor/deţinuţilor pe durata transferului în spitale din afara sistemului şi pe durata spitalizării; privarea de tratamente şi medicaţie adecvate bolilor.)
Recomandări de ordin practic pentru vizitarea locurilor de deţinere
- Trebuie explicat, atât pentru autorităţile locale cât şi pentru persoanele private de libertate, scopul vizitelor, care este de a monitoriza condiţiile de detenţie şi nu de a rezolva sau ajuta la rezolvarea problemelor de natură juridică sau strict personale ori familiale ale persoanelor private de libertate.
- Pentru păstrarea imparţialităţii, trebuie evitat orice gest sau atitudine care ar putea fi ulterior exploatate în vederea redactării unor concluzii părtinitoare. (De exemplu: oferta de a trimite deţinuţi la muncă în folos individual, chiar pe baza unui contract legal.)
- Este absolut necesară cunoaşterea reglementărilor legale cu privire la sistemele monitorizate (Legea 218/2002 de organizare şi funcţionare a poliţiei, Legea 275/2006 cu privire la executarea pedepselor privative de libertate, Legea drepturilor pacientului nr.46/2003 şi Legea sănătăţii mintale nr.487/2002) precum şi regulamentele de aplicare a legilor şi regulamentele de ordine internă. Dacă autorităţile invocă ordine ale miniştrilor de resort, acestea trebuie puse la dispoziţia vizitatorilor.
- Se vizitează cel puţin câteva camere/saloane din fiecare secţie (în cazul aresturilor poliţiei, unde sunt puţine persoane, se vizitează toate), camerele de izolare şi refuz de hrană (în cazul penitenciarelor şi, rar, al aresturilor poliţiei), eventuale cluburi, spaţii de plimbare, blocul alimentar (dacă există), infirmeriile/sălile de tratament.
- După fiecare vizită, trebuie întocmit un raport ce va conţine atât constatări cât şi sugestii/recomandări. O copie se trimite la instituţia vizitată. Raportul este document public (de preferinţă prin postarea pe pagina web). La următoarea vizită, se porneşte de la sugestiile/recomandările din raport pentru a vedea dacă au fost – sau nu – puse în aplicare
