Dreptul de superficie reprezintă dreptul de proprietate asupra construcţiei ori a plantaţiei realizate pe terenul altuia şi dreptul de folosinţă al proprietarului lucrărilor asupra terenului.
Dreptul de superficie reprezintă o excepţie de la regula accesiunii imobiliare artificiale. Acesta se naşte prin convenţia părţilor. Constituirea acestuia a fost influenţată de reglementările restrictive ce au fost adoptate în privinţa transmiterii dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Dreptul de superficie nu este reglementat direct şi expres în Codul civil. Dreptul de superficie a fost consacrat, până la urmă, de către legiuitorul român, prin Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. În art. 11 al acestei legi, dreptul de superficie este enumerat expres printre drepturile reale imobiliare supuse intabulării în cartea funciară. De asemenea, este menţionat şi în art. 22 din Decretul nr. 167/1958, precum şi în dispoziţiile art. 19 C. lit. a) din Legea nr. 7/1996, republicată, privind cadastrul şi publicitatea imobiliară.
Dreptul de superficie prezintă următoarele caractere juridice:
- este un drept real imobiliar, având ca obiect întotodeauna un bun mobil, adică o suprafaţă de
teren;
- este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietarului altei persoane, decât proprietarul terenului; el nu se poate stinge prin neexercitare; atunci când se constituie prin act juridic, dreptul de superficie poate fi constituit şi pe o durată determinată;
- este un drept imprescriptibil extinctiv; acţiunea în revendicare poate fi introdusă oricând până la stingerea însuşi a dreptului de superficie.
