Drepturile omului au apărut în istorie ca un instrument de protecţie a individului în raporturile sale cu colectivitatea, având ca principală funcţie limitarea puterii politice pentru a permite libera şi deplina manifestare a fiinţei umane. Istoria conceptului de drepturi ale omului se caracterizează printr-o extrem de rapidă şi largă răspândire a sa, mai întâi la nivelul continentului european şi mai apoi la nivel internaţional, într-un context istoric, social şi economic ce a favorizat şi uneori chiar a jucat un rol catalizator pentru această largă difuzare. Proclamarea drepturilor omului în documente şi texte internaţionale se găsesc începând cu secolul XX şi se accelerează în mod vădit în special după cel de-al doilea război mondial, astfel apărând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, precum şi cele două Pacte internaţionale referitoare unul la drepturile politice şi sociale şi celălalt la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptate împreună în data de 16 decembrie 1966.
- Dispoziţii comune
Universalitatea (art. 15)
Universalitatea drepturilor şi obligaţiilor se referă atât la sfera propriu- zisă a drepturilor, cât şi la titulari. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea conform căreia toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi.
Egalitatea în drepturi (art. 16)
Este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor, în faţa legii, autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.
Cetăţenii români în străinătate (art. 17)
Cetăţenia este de fapt legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. De aceea, în temeiul acestei apartenenţe cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
Cetăţenii străini şi apatrizii (art. 18) – din România se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile afară de acelea pentru care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.
Extrădarea şi expulzarea (art. 19) – sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. De regulă, pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii. Ca atare, legiuitorul constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că prin derogare de la prevederile al. 1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte în condiţiile legi şi pe bază de reciprocitate.
Extrădarea – este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să îl predea.
Expulzarea – este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt în mod silit şederii acestei persoane pe
teritoriul său.
Tratatele internaţionale privind drepturile omului(art.20)
Articolul 20 cuprinde două reguli care privesc de fapt transpunerea în practică a dispoziţiilor constituţionale privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
Dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate prin coroborarea lor mai ales cu art. 11, care consacră corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, ele fiind o aplicaţiune specifică a acestei corelaţii în domeniul drepturilor constituţionale.
Accesul liber la justiţie (art. 21)
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de către judecătorii care sunt independenţi şi se supun numai legii. Prin generalitatea formulării sale, art. 21 permite oricărei persoane accesul la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. În al doilea rând el permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituţie sau din legi.
