Deşi constituie o stare de fapt, posesia generează, potrivit legii civile, importante efecte juridice. Deşi, începe prin a fi o stare de fapt contrară dreptului, în anumite condiţii, uneori prin luarea în considerare a duratei sale, posesia ajunge să fie recunoscută de către lege şi să i se protejeze o serie de efecte. Aceste efecte sunt următoarele:
- posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului;
- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă;
- posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii;
- dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune sau prescripţie achizitivă în cazul imobilelor şi prin posesia de bună-credinţă, în condiţiile art. 1909 C. civ., în ce priveşte bunurile
Aici, vom analiza numai primele trei efecte ale posesiei. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă va fi prezentată în capitolul destinat abordării modurilor generale de dobândire a dreptului
de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, iar dobândirea proprietăţii asupra mobilelor prin posesia de bună-credinţă va fi tratată în materia acţiunii în revendicare.
Posesia creează o prezumţie o proprietate în favoarea posesorului. Posesia creează o aparenţă a dreptului, deoarece exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun corespunde, de cele mai multe ori, existenţei dreptului de proprietate. Orice posesor al unui bun este în aparenţă proprietarul său. Prin urmare, până la proba contrară, posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului care-l posedă. De altfel, în acest sens, art. 1854 Cod civil prevede: „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probă că a început a poseda pentru altul”. Beneficiind de această prezumţie, în caz de litigiu, posesorul bunului care este chemat în judecată, nu este ţinut să aducă şi alte probe pentru a dovedi că este proprietarul acelui bun. Revine reclamantului sarcina de a demonstra că este titularul unui drept de proprietate; în cazul în care reclamantul nu face această dovadă şi nu răstoarnă prezumţia de proprietate ce operează în favoarea pârâtului-posesor, acţiunea va fi respinsă.
Prezumţia de proprietate ce operează în favoarea posesorului poate fi absolută sau relativă. Astfel, atunci când se exercită, cu bună-credinţă, asupra unui bun mobil, în favoarea posesorului operează o prezumţie absolută „juris et de jure” de proprietate. Art. 1909 Cod civil, în sinteză, prevede că posesia de bună-credinţă asupra unui bun mobil valorează titlu de proprietate.
În cazul bunurilor imobile, prezumţia de proprietate este relativă sau juris tatum, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară.
Prezumţia de proprietate încetează să opereze în toate situaţiile în care se face dovada că posesorul este de rea-credinţă.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă. Prin fructe înţelegem produsele periodice ale unui bun, prin a căror obţinere şi percepere nu se alterează sau consumă substanţa bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale, industriale şi civile. În conformitate cu art. 483 Cod civil, fructele, indiferent de categoria din care fac parte, se cuvin proprietarului bunului frugifer. Dreptul proprietarului de a culege fructele în proprietate constituie un element al atributului de folosinţă care intră în alcătuirea conţinutului juridic al dreptului de proprietate.
De la regula că fructele se cuvin proprietarului există o singură excepţie. Astfel, art. 485 Cod civil prevede că posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul care-l posedă. Potrivit art. 486 Cod civil, este posesor de bună credinţă acela care „posedă ca proprietar în
puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute”. Deci, componentele bunei-credinţe sunt: existenţa titlului şi necunoaşterea de către dobânditorul bunului frugifer a viciilor acestuia.
Rezultă că pentru ca posesorul să poată culege fructele în proprietate, este necesară o singură condiţie şi anume să fie de bună-credinţă. Titlul ce se invocă de către posesor nu este un element separat de buna-credinţă, ci intrinsec acesteia, de natură a o justifica. De aceea, titlul nu trebuie, aşa cum prevede textul art. 486 Cod civil, să fie neapărat „translativ de proprietate”. El poate fi şi un titlu „declarativ de drepturi”; ceea ce contează este ca posesorul să aibă convingerea fermă, lipsită de orice îndoială, că are un titlu ce-i dă dreptul la perceperea fructelor. Justul titlu poate fi: a) titlul de dobândire de la un neproprietar; b) titlul lovit de nulitate (considerăm că poate fi vorba doar de nulitatea relativă nu şi de nulitatea absolută) şi c) titlul putativ (un act juridic ce nu există în realitate, ci doar în convingerea posesorului, convingere care îi este creată de elemente obiective a căror dovadă poate fi efectuată – de exemplu, intrarea unei persoane în posesia bunurilor unei moşteniri ca urmare a informaţiilor pe care le primeşte de la rudele şi vecinii celui despre a cărui moştenire este vorba, precum că ar fi beneficiarul unui testament olograf care nu s-a găsit -).
Condiţia bunei-credinţe nu trebuie să fie dovedită. Din moment ce posesorul prezintă titlul, element intrinsec al acesteia, buna credinţă se prezumă până la proba contrară. Această prezumţie este instituită prin dispoziţia art. 1899 alin. 2 din Codul civil, în sensul că: „Buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleargă rea-credinţă”.
În conformitate cu art. 487 Cod civil posesorul „încetează de a fi bună credinţă din momentul în care aceste vicii (ale titlului – s.n.) îi sunt cunoscute”. Aşadar, pentru ca posesorul să poată dobândi fructele în proprietate este necesar ca la data perceperii lor să fi fost de bună-credinţă. El nu se mai bucură de acest beneficiu cu privire la fructele percepute după momentul în care a cunoscut viciile titlului. Prin urmare, posesorul va fi obligat să restituie proprietarului, împreună cu bunul, toate fructele percepute, din momentul în care a devenit de rea-credinţă, sau valoarea lor, precum şi fructele nepercepute.
Cu certitudine, posesorul devine de rea-credinţă în momentul în care este somat printr-o notificare extrajudiciară ori este chemat în judecată.
Posesorul de rea-credinţă nu se bucură de acest beneficiu. Dimpotrivă, el este obligat să restituie proprietarului, odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute, consumate sau neconsumate. Dar, în virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, proprietarul este obligat, la
rândul său, potrivit art. 484 Cod civil, să restituie posesorului de rea-credinţă toate cheltuielile necesare pe care le-a făcut, eventual, cu bunul respectiv şi producerea sau obţinerea fructelor. Ba mai mult, până la plata acestor cheltuieli, posesorul de rea-credinţă are de drept de retenţie asupra fructelor, în limita creanţei sale.
Prevederea art. 485 Cod civil este inaplicabilă atunci când cineva posedă cu bună-credinţă un bun frugifer care este obiect al dreptului de proprietate publică. Posesia de bună-credinţă nu poate paraliza acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică, care este absolut imprescriptibilă. Prin urmare, posesorul de bună-credinţă va fi obligat să restituie, împreună cu bunul, toate fructele produse de către acesta, percepute sau nepercepute. În măsura în care le-a consumat este îndatorat să achite valoarea lor în bani.
Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii. Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul urmăreşte să-şi apere posesia împotriva oricăror tulburări sau să redobândească posesia atunci când a pierdut-o. Aşadar, ele au ca scop restabilirea situaţiei de fapt existente anterior tulburării sau deposedării.
Acţiunile posesorii se deosebesc de acţiunile petitorii deoarece prin ele se apără o stare de fapt, posesia, fără a se pune în discuţie căreia dintre părţile din proces îi aparţine dreptul de proprietate sau alt drept real asupra celui bun. De aceea, sub aspectul posibilităţilor de dovadă, acţiunile posesorii prezintă avantaje indiscutabile faţă de acţiunile petitorii. Astfel, posesia, fiind o stare de fapt, este foarte uşor de dovedit prin orice mijloc de probă. Dimpotrivă, în cazul acţiunilor petitorii trebuie să fie dovedită o stare de drept, probă care, aşa cum vom vedea, este foarte dificilă, aproape imposibilă.
După cum s-a arătat, acţiunea posesorie îşi are justificarea, în primul rând, în faptul că, de cele mai multe ori, posesia corespunde unei stări de drept. Apărând posesia ca stare de fapt, în ultimă instanţă, se apără însuşi dreptul de proprietate sau alt drept real asupra bunului. De asemenea, apărarea posesiei împotriva oricărei tulburări, chiar din partea adevăratului proprietar, se justifică şi prin aceea că într-o ordine juridică ca a noastră, nici unei persoane nu-i este permis, indiferent de motive, să-şi facă dreptate singură. Pentru aceasta trebuie să solicite concursul organelor de stat competente.
Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale deoarece pot fi introduse împotriva oricărei persoane care, prin faptele sale, tulbură exercitarea paşnică a posesiei sau l-a deposedat pe posesor de bunul său. De asemenea, acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare. Prin urmare, ele pot fi exercitate numai
pentru apărarea posesiei asupra imobilelor. În materie mobiliară, potrivit art. 1909 Cod civil, posesia de bună-credinţă echivalând cu titlul de proprietate, posesorul este întotdeauna şi proprietarul bunului mobil. Se spune că posesoriul se confundă cu petitoriul. Astfel că pentru apărarea dreptului de proprietate vor putea fi utilizate numai acţiunile petitorii, îndeosebi acţiunea în revendicare.
Acţiunile posesorii sunt reglementate în art. 674-676 din Codul de procedură civilă. Aceste texte reglementează două acţiuni posesorii: acţiunea posesorie generală, denumită în complângere, şi acţiunea posesorie specială sau în reintegrare (reintegranda).
- Acţiunea posesorie generală sau în complângere. Acţiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun, deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei, cu excepţia cazului când posesorul este tulburat ori deposedat prin violenţă.
Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept. Tulburarea de fapt constă în orice act material prin care se încalcă posesia bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un drept de servitute. Tulburarea de drept constă într-un act judiciar sau extrajudiciar prin care o persoană are o pretenţie contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somaţia pe care o terţă persoană o trimite unui chiriaş căruia îi pune în vedere să-i plătească lui chiria, deoarece el este proprietarul bunului închiriat şi nu locatorul.
Art. 674 din Codul de procedură civilă prevede că pentru exercitarea acţiunii posesorii generale trebuie să fie întrunite trei condiţii:
- să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
- reclamantul să probeze că a posedat bunul cel puţin un an, înainte de data tulburării sau deposedării;
- posesia reclamantului să fie utilă, adică neviciată.
- Acţiunea posesorie specială sau în reintegrare. Acţiunea specială poate fi utilizată pentru apărarea posesiei numai atunci când tulburarea sau deposedarea are loc prin violenţă.
Prin violenţă se înţelege orice faptă contrară ordinii de drept ce implică rezistenţă din partea adversarului şi care tinde la deposedarea posesorului. În general, faptele care justifică introducerea acţiunii de reintegrare, întâlnite în practica judiciară, pot fi împărţite în trei categorii: acte de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului; acte de obstrucţie, prin care o persoană îl împiedică pe posesor să stăpânească imobilul (aşezarea unei bariere sau ridicarea unui zid ori a unui gard în calea posesorului); acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărţitor, distrugerea recoltei aflată pe terenul posesorului etc.
Având în vedere scopul şi caracterul său extraordinar, de urgenţă, pentru exercitarea acţiunii posesorii speciale, art. 674 alin. 2 din Codul de procedură civilă, prevede necesitatea existenţei unei singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.
Cine poate să exercite acţiunile posesorii. În primul rând, acţiunile posesorii se exercită de către posesorul unui bun imobil. Ele pot fi introduse, de regulă, şi de către detentorii precari. Astfel, art. 676 Cod procedură civilă prevede: „Cererile posesorii pot fi făcute şi de cel care deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care el deţine”.
Am arătat deja că acţiunile posesorii prezintă avantaje, sub aspect probatoriu, faţă de acţiunile petitorii. Iată de ce, în practică, acţiunile posesorii sunt utilizate şi de către proprietar, precum şi de către titularii celorlalte drepturi reale, în locul acţiunii în revendicare precum şi al altor acţiunii petitorii. Aceasta cu atât mai mult în situaţia când acţiunea posesorie a fost respinsă, proprietarul sau titularul unui alt drept real poate introduce o acţiune petitorie, de regulă, în revendicare. Şi este aşa deoarece acţiunea posesorie având o cauză total deosebită, în raport de acţiunea petitorie, posesoriul nu are autoritate de lucru judecat asupra petitoriului.
În ceea ce priveşte exerciţiul acţiunilor posesorii între coproprietari, practica judiciară a statuat că este admisibilă acţiunea posesorie introdusă de un moştenitor care stăpâneşte în mod exclusiv o parte din bunurile succesorale şi este tulburat în posesia sa de către un alt comoştenitor; considerăm că soluţia este valabilă numai atunci când suntem într-un caz de promovare a unei acţiunii posesorii speciale. În schimb, atunci când un comoştenitor exercită posesia, atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi comoştenitori, comportându-se ca un coposesor, el nu poate exercita acţiunile posesorii împotriva unui alt comoştenitor.
