Deşi problematica “Drepturile Omului” pare să fie o chestiune specifică secolului XX, ea nu este totuşi absolut nouă în istoria umanităţii. Ideea de “drepturi ale omului” îşi are rădăcinile încă în cele mai vechi timpuri cum ar fi anul 300 î.Hr. în filosofia istorică greco-romană întemeiată de Zenon. Acesta contura ideea că fiecare individ este îndreptăţit să pretindă recunoaşterea propriei sale demnităţi şi respectarea lui ca persoană[1].
Pentru a putea înţelege fenomenele referitoare la apariţia şi evoluţia conceptului drepturilor omului, trebuie să privim această dezvoltare prin prisma evenimentele care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire. Pentru aceasta incursiune istorică e necesar să apelăm la evoluţia gîndirii filozofice, a procesului de cunoaştere, aptitudini ce sunt caracteristice omului, care reprezintă o fiinţă înzestrată cu raţiune[2].
Convingerea că oamenilor, în calitatea lot de oameni, li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gîndirii sociale. Încă din societăţile cele mai vechi există o divizare în drepturi şi obligaţii. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea mai mari obligaţii[3].
În Grecia antică la Hesiod (700 î.e.n.) în lucrarea „Munci şi zile” a marelui jurist şi legiuitor Solon (594 î.e.n.) au aparut primele idei privind „legalitatea naturală”. La rîndul lui, Pericle (490-429 i.e.n.) afirma:
„Din punct de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă.”
O contribuţie deosebit de importantă în apariţia progresivă a concepţiei unui ansamblu universal şi etern de reguli şi valori a avut-o Platon (427-347 î.e.n.), care a stabilit o netă distincţie între idei şi cultură sau tradiţie. Această concepţie apare foarte limpede şi în lucrarea lui Protagoras, unde se profesează o adevarată credinţă a naturii universale, comune oamenilor cu diferenţiere între phusis (natură) şi nomos (convenţie).”Voi toţi care sunteţi prezenţi – scria Platon – vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phusis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său.
Generalizarea gîndirii din Grecia antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel, „Etica” şi „Politica. Astfel, în Politica, acesta justificînd sclavia, combătea pe cei care considerau „că este contra naturii a stăpîni sclavi, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber”. El aprecia că: „..prin natură nu se deosebesc întru nimic, orînduirea aceasta aşadar, nu se întemeiaza pe dreptate, ci pe violenţă”[4]. Ideile sale mergeau mai departe, susţinînd că „natura ar năzui să creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinaţi acţiunii politice, iar cei din urmă muncii ” Am putea spune că gînditorii din Grecia antică au fost, într-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai tîrziu.
În Roma antică, filosofii şi-au pus şi ei, deseori asemenea întrebari, găsind răspunsuri care într-o oarecare măsura reflectau acelaşi conţinut de idei şi concepţii. Amintim aici lucrarile lui Cicero (196-43 î.e.n.) „Despre Republica”, „Despre regi”, „Despre obligaţii”, pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.e.n.) „Despre natura lucrurilor”, precum şi pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman[5].
Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înţelepţilor din antichitate este aceea că ele se refereau, cu precădere, la egalitatea şi libertatea oamenilor liberi, nu şi a sclavilor.
Filosofii antici din Egipt, Babilon, India şi China au dat de asemenea, diferite explicaţii cu privire la fiinţa umană. La locul şi rolul ei în societate, fapt ce demonstrează că problematica legată de om era prezentată în sistemele de drept respective, făcîndu-se referire, în special, la puterile regilor, ale împăraţilor, la regulile pentru supuşi etc[6].
Urmînd dezvoltarea istorică a societăţii omeneşti, în Evul Mediu, filosofii creştini au încercat să dezvolte ideile de promovare egală a condiţiei umane, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) şi enunţînd pe această bază anumite drepturi fundamentale.
Biserica creştină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie. Aceasta ierarhie, după Sf. Toma d’Aquino (1225-1247), acorda poziţia dominantă dreptului divin, pe cea secundă dreptului natural, iar în al treilea rînd se situa dreptul pozitiv, adică normele uzuale ale relaţiilor din societate. El susţinea, că individul este în centrul unei ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra Dreptului laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ[7].
Dincolo de aceste rigori ale scolasticii asupra condiţiei umane, manifestările de libertate nu au putut fi stăvilite, chiar dacă adesea, cei care le propovăduiau erau consideraţi în tagma ereticilor şi, nu de puţine ori, condamnaţi de inchiziţie la moarte, gîndirea lor liberă fiind considerată o crimă.
În secolele urmatoare, în special secolele XV şi XVI, marcate de epoca Renaşterii, se produc serioase mutaţii. Astfel, au apărut o serie de mişcări, precum cea husistă din Cehia, prin care se proclama libertatea conştiinţei şi se cerea socializarea proprietăţilor.
În secolele XVII şi XVIII, raţionaliştii vor pune, în mod progresiv, bazele stiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, fundamentînd teoria dreptului natural definindu-l ca etern, însă nesupus unei ordine divine. „Dreptul natural – afirmă Hugo Grotius – este într-o asemenea măsura imuabil, încat nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.
Stoicii greci (Poseidon, Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi imuabil aplicabil Cosmosului şi ansamblului, iar legea laică nu are valoare decît dacă corespunde legii universale. Individul se consideră ca fiinţă umană, egală cu ceilalţi într-o fraternitate umană universală[8].
Din ideile raţionaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondează pe principiul presupus irefutabil, că orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile între puterea de stat şi indivizii care se află sub jurisdicţia să sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din părţi nu l-ar putea modifica, fără consimţămîntul celeilalte părţi.
Cel care a avut un rol determinant în evoluţia acestei şcoli de gîndire a fost filosoful german Johannes Altius, însă nu se va putea vorbi niciodată de o adevarată şi completă istorie a drepturilor omului fără a se sublinia contribuţia majoră adusă de Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea „Contractul social” apărută în 1762 susţinea că: „omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”. Pentru apărarea persoanei şi a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală şi dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl tentează, cîştigînd în schimb libertatea civilă şi proprietatea a ceea ce poseda.
Un moment deosebit de important îl constituie apariţia lucrărilor lui Thomas Hobbes „Apărarea puterii şi regelui”, „Despre cetăţeni”, „Dumnezeu nemuritor”, care afirmă că, în esenţa, oamenii sunt egali în ceea ce priveşte facultăţile fizice şi spirituale şi această egalitate trebuie să fie recunoscută, el preferînd astfel cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă şi anume; teoria dreptului natural şi cea a contractului social.
Un alt adept de seamă al teoriei dreptului natural şi contractului social a fost John Locke care în lucrările sale „Primul tratat despre Guvern” şi „Al doilea tratat despre Guvern” îşi exprimă poziţia faţă de drepturile naturale ale omului, făcînd referire la viaţa socială, încercînd să dea o explicaţie raportului cetăţean-societate[9].
Adept al dreptului natural, Montesquieu are meritul de a fi contribuit direct la pregătirea ideologică a Revoluţiei franceze din 1789. El este primul filosof care a afirmat, în lucrarea „Despre spiritul legilor”, că lumea este supusă unor legi obiective, în înţelesul cel mai larg – aşa cum susţine el – ele sunt raporturile necesare care derivă din, natura lucrurilor, şi în acest sens, tot ceea ce există are legile sale[10].
În gîndirea sa despre om, el defineşte libertatea unui individ ca fiind „un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile”, iar, mai departe argumentează că, dacă un cetăţean ar face ce legile îi interzic „el nu ar avea libertatea pentru ca şi ceilalţi ar putea să facă la fel”.
Această filozofie are un caracter realmente progresist, deoarece, referindu-se la componente esenţiale ale societăţii moderne, afirmă: „după cum oamenii au renunţat la independenţa lor naturală pentru a trai sub ascultarea legilor politice, ei au renunţat şi la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trai sub ascultarea legilor civile „, susţinînd în concluzie că primele legi reprezintă libertatea, iar cele din urmă proprietatea.
Dacă am face o sinteză a ideilor referitoare la drepturile individului din epoca Renaşterii, precum şi din secolul al XVIII-lea, am putea spune că, potrivit acestora fiinţei umane i-ar reveni două categorii de drepturi, prima derivînd din dreptul natural, cealaltă din contractul social încheiat, corespunzător celor două ipostaze în care se află: de om şi cetăţean[11].
Teoria dreptului natural enunţă cum trebuie organizate relaţiile umane, aşa încît această organizare să decurgă în mod raţional din natura omului (conciliază dreptul său natural cu respectul, cu libertatea individuală cu necesitatea – naturală şi cea – a vieţii sociale).
Primele documente constituţionale oficiale in legiferarea drepturilor omului au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Ţară, în 1215, în urma răscoalei baronilor – având întâietate în raport cu alte acte elaborate în acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării.[12]”
Alt document important apărut în Anglia a fost Petiţia drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanţii împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de bunuri şi a arestărilor fără respectarea procedurii de judecată normală.
Tot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) şi Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauţiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp şi în alte condiţii de cele stabilite de Parlament[13].
Declaraţia drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi înnăscute.”
Declaraţia de independenţă a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede şi ea ca “oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea şi căutarea fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”[14].
În timp ce declaraţiile americane vorbesc în titlul şi în textul lor exclusiv de drepturile omului, Declaraţia franceza din 1789 face un pas înainte şi se intitulează Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În chiar primul său articol Declaraţia stipulează că “oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaţilor politice o constituie apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. Conform mentalităţii revoluţionarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept înnăscut, menit să se menţină după constituirea societăţii civile. Însă viaţa în cadrul statal atrage după sine unele situaţii specifice, cum ar fi instituirea unor funcţii sau a unor demnităţi care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor care au calitatea de cetăţeni.
Ca să recapitulăm putem afirma că ideile referitoare la drepturile omului au existat din cele mai vechi timpuri în cadrul diferitor sisteme filosofico-religioase şi social-politice. Perioada modernă şi contemporană s-a remarcat însă printr-o puternică afirmare a acestor idei în practică, a creării mecanismelor interne şi internaţionale de susţinere, promovare şi asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Din aceste considerente în capitolul următor ne vom referi la principalele instrumente universale de protecţie a drepturilor omului.
[1] Popescu C. op. Cit. p. 38
[2] Buergenthal V.T. Weber R. Dreptul internaţional al drepturilor omului – ed. ALL. Bucureşti,1996, p.87
[3] Scăunaş Stelian (2003), Dreptul internaţional al drepturilor omului, Bucureşti, Editura All Beck, p. 1
[4] Aristotel. Politica. – ed.Naţională. Bucureşti, 1924, p. 65
[5] Purdă Nicolae (2001), Protecţia drepturilor omului – mecanisme interne şi internaţionale , Bucureşti, Editura Lumina Lex, p. 18
[6] Ibidem, p. 20
[7] Ciucă A.. Protecţia internaţională a Drepturilor Omului. –ed. Presa Universitară. Iaşi 1999, p. 44
[8] Ibidem, p. 33
[9] STEINER, H.J; ALSTON, Ph.. – International Human Rights in context: Law, Politics, Morals, Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 65
[10] Charles Louis de Montesqueu. Del esprit de lex.-ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 55
[11] Ibidem, p. 43
[12] Steiner H. op. cit. p. 79
[13] Cloşcă I. Suceavă I. Consiliul Europei. Drepturile omului – Documente.- ed.Themis, 1994, p. 67
[14] NEWMAN, Fr., WEISSBRODT, D.- International Human Rights: Law, Policy and Process, 2nd ed., Anderson Publishing Co., Cincinnati, Ohio,1996.
