Caracterul dreptului de a pedepsi sau al pedepsei din fiecare epocă, reflecteză fizionomia epocii respective. În oglinda pedepsei dintr-o anumita epocă, însă, se întrezăreşte şi silueta epocii viitoare.
În evoluţia dreptului de a pedepsi, pot fi distinse urmatoarele patru perioade:
-
Perioada răzbunarii
-
Perioada expiaţiunii divine
-
Perioada de tranziţie
-
Perioada cu caracter public sau de stat, zisă şi perioada etatică sau politică[1]
Dreptul de a pedepsi sau pedeapsa, a luat un caracter etatic in epoca etatică sau politică.În cele trei epoci ale perioadei întâi, dreptul de a pedepsi avea un caracter privat, adică constituia un drept al victimei, sau al familiei acesteia, ori al agregaţiei sociale din care ea facea parte. În perioada expiaţiunii divine, încetează caracterul privat al dreptului de a pedepsi, însă el nu ia caracter etatic, adică nu trece asupra statului, ci asupra bisericii, ai ărei preoţi erau prorogatorii civilizaţiei şi deţinatorii puterii juridice, deoarece dreptul făcea parte din ştiinţele sacre. În perioada de tranziţie însă se pune temelia caracterului public sau mai bine zis etatic al pedepsei, prin intervenţia puterii publice a statului pentru apararea ordinii sociale lezate sau puse in pericol de fapta antisocială.
1. Perioada răzbunarii
1.1. Epoca răzbunării private sau individuale
Cea mai primitivă şi rudimentară manifestare a dreptului de a pedepsi, a fost răzbunarea lezatului asupra agresorului. În faza cea mai primitivă a agregaţiunii sociale, când în lipsa unei autorităţi centrale, individul era avizat la propriile sale puteri, răzbunarea privată era singura posibilitate de pedepsire.
Izvoarele răzbunarii imbină două instincte naturale ale omului: instinctul de conservare şi instinctul de a răsplati răul cu răul. Primul instinct ii dă răzbunării caracter preventiv, iar cel de-al doilea caracter represiv. Astfel, omul a exercitat răzbunarea pe de o parte, producând un rău celui care îi făcuse un rău, altfel spus ii aplica o represiune corespunzătoare cu fapta acestuia, iar pe de altă parte, se asigura pe viitor in contra altor noi agresiuni din partea lui, adică prevenea o noua agresiune.
Răzbunarea consta in aceea că victima provoca un rău pentru răul produs de agresor. In această perioada atât infracţiunea cât şi pedeapsa aveau un caracter privat.
Cu privire la persoanele care puteau exercita răzbunarea şi asupra cui se exercita aceasta, s-a aplicat inca din acea perioada raspunderea colectivă, bazată pe legăturile de sânge si înrudire mai apropiată. Astfel că, nu era o regulă ca răzbunarea să o exercite numai lezatul asupra agresorului, ci acestora li se putea substitui rudele lor. Deci in aceasta epocă nu exista o responsabilitate individuală în înţelesul actual al cuvântului.
Răzbunarea primitivă nu a putut constitui, însă, fundamentul dreptului de a pedepsi, decât în timpurile primitive, când lipsea o organizare a societăţii. Aceasta deoarece, răzbunarea privată era excesivă si nedreaptă, persoana vătămată întrunind trei calităţi: cea de victimă, cea de judecător şi cea de executor. Deasemenea, un alt inconvenient al răzbunării este dat de faptul că în cazul în care victima sau rudele acesteia erau mai slabe decât infractorul sau rudele acestuia, iar din acest motiv nu s-ar putea aplica răzbunarea, infracţiunea ar rămâne nepedepsită.
1.2. Epoca răzbunării sociale[2]
În această fază dreptul de răzbunare al victimei a trecut asupra societăţii, căreia ii aparţinea aceasta şi astfel dreptul de a pedepsi a devenit o funcţie socială. Necesitatea răzbunării sociale s-a impus prin faptul că, societatea in baza organizarii şi consolidarii sale a dobândit o personalitate proprie, ajungând astfel în situaţia de a putea deveni subiect pasiv al unor infracţiuni.
Răzbunarea socială a redus sau chiar a eliminat unele abuzuri, inconveniente ale răzbunării private. Cu cât societatea era mai organizată şi consolidată, cu atât era mai mare garanţia că răzbunarea era proporţională cu infracţiunea şi că cel slab este apărat. În perioada primitivă a răzbunării sociale erau întâlnite forme primitive de răzbunare, precum, de exemplu: bătaia cu pietre. Societatea revoltată de infracţiunea comisă, se năpustea cu pietre asupra infractorului, omorându-l iîn cele mai multe cazuri. Alte mijloace primitive similare ale răsbunării sociale au fost aruncarea infractorului în mare sau râu, precum şi aruncarea acestuia de pe o stâncă. Un alt gen de răzbunare socială era şi expulzarea infractorului din societate. Infractorul de teama răzbunării societăţii, se refugia intr-un loc, unde ea nu il putea ajunge.
Până la sfârşitul secolului al XVIII- lea s-a considerat ca legislaţia penală a fost fondată pe idea răzbunării şi a intimidării. Răzbunarea şi exagerarea sa a dus la excese, ca: tragerea la răspundere şi pedepsirea animalelor, pedepsirea cadavrelor, pedepsirea obiectelor prin distrugere, distugerea averii infractorului. Ulterior, răzbunării i s-au substituit justiţia, utilitatea şi apărarea socială.[3]
1.3. Epoca răzbunării sângelui
Răzbunarea sângelui constituie răzbunarea socială a unei agregaţiuni sociale faţă de altă agregaţiune socială. Spre deosebire de răzbunarea socială, care era exercitată de agregaţiunea socială din care făcea parte victima asupra infractorului, în cazul răzbunării sângelui, ea se exercita asupra agregaţiunii sociale din care făcea parte infractorul.
Solidarizarea colectivităţii cu un membru al său se întemeia pe legătura de sânge, principalul liant al asocierilor primitive. În acea perioada s-a consolidat cel mai intens principiul responsabilităţii colective.
Infracţiunea, ce se comitea de către o agregaţiune socială sau de către un membru al său împotriva unei alte agregaşiuni sociale, constituia pentru aceasta din urmă casus belli, şi în consecinţă trebuia să se răzbune asupra celei dintâi. Răzbunarea nu trebuia să cadă asupra infractorului, ci asupra oricărui membru sau oricăror membrii ai agregaţiunii sociale, din care acela făcea parte. Fată de cele expuse mai sus se poate concluziona faptul că răzbunarea sângelui reprezintă o formă primitivă a raporturilor internaţionale dintre state.
2. Perioada expiaţiunii divine[4]
În perioada teocratică, răzbunarea privată sau socială a fost inlocuită cu răzbunarea divină. Potrivit concepţiei epocii, infracşiunea aducea atingere divinităţii. Autoritatea, care era considerată ca un delegat al divinităţii, exercita dreptul de a pedepsi in numele acesteia şi în scopul de a da satisfacţie divinităţii lezate. Infractorul trebuia să-si expieze infracţiunea prin suferirea răului care i se imputa. Expiaţiunea era dictată de divinitate prin delegaţii ei. Această concepţie era impusă de către preoţi deoarece in acea perioadă ei erau singurii propagatori ai civilizaţiei, iar dreptul făcea parte din ştiinţele sacre. Astfel preoţii, ca reprezentanţi ai divinităţii pe pământ erau deţinătorii dreptului de a pedepsi.
În această epocă, ateismul, erezia, blasfemia, vrăjitoria constituiau infracţiuni capitale, care se pedepseau cu moartea. În general această epocă era caracterizată de pedepse crude şi suplicii.
3. Perioada de tranziţie[5]
Această perioadă a constituit o perioadă preliminară în care s-a intensificat din ce în ce mai mult nevoia de a inlocui excesivitatea şi injusteţea pedepsei private, prin intervenţia autorităţilor care să stabilească un echilibru şi o moderaţie în aplicarea pedepselor.
Deşi răzbunarea socială a luat fiinţă din această necesitate, ea nu a dat încă un caracter etatic pedepsei. Nici măcar alcătuirea statelor nu a dus l-a dobândirea acestui caracter. Dreptul de a pedepsi a devenit un drept suveran al Statului, fiind aplicat in scopul conservării ordinii publice. Doar în acest moment pedeapsa îmbracă caracterul etatic.
Talionul( forbat) constituie o pedeapsă egală, o răzbunare egală cu infracţiunea, adică pedepsirea unei fapte cu o alta de acelaşi fel. El consacră principiul ,, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Dreptul talionului cere, ca infractorului să i se aplice un rău egal cu acela pe care el l-a provocat lezatului, stabilindu-se astfel o egalitate între pedeapsă şi infracţiune, ceea ce nu se avea în vedere până atunci. El aduce o moderatie în dezlănţuirea patimei răzbunării. Astfel dreptul talionului, constituie un important corectiv al răzbunării excesive. El a fost unul dintre constructorii principali ai caracterului etatic al pedepsei. Pedeapsa talionului a trăit timp îndelungat în toate legislaţiile.
Pedeapsa cu mortea, acceptată de unele legislaţii moderne, nu e străină de principiul talionului, având ca scop principal apărarea socială, care necesita eliminarea criminalilor incorigibili din societate, ea ajungea in caz extrem să se infaptuiască prin moarte. Pedeapsa talionului a fost de mulţi simpatizată deoarece satisfăcea sentimentul de dreptate al maselor.
Reglementarea ei poate fi regăsită şi în codul lui Hammurabi, considerat cel mai vechi cod cunoscut până acum. În art. 196 şi 197 ale acestui cod este consacrat principiul ,, ochi pentru ochi, os pentru os”. În baza acestui principiu se prevedea sancţiunea, că i se va scoate ochiul aceluia care a scos ochiul atuia şi i se va rupe osul aceluia care a rupt osul altuia. În acest cod, regula în ce priveşte pedeapsa o constituie talionul, iar pedepsele pecuniare au caracter de excepţie.
Pedeapsa talionului mai poate fi găsită biblia cea mai veche a Inzilor, în codul vechi chinez, în cele zece porunci, precum şi in cele 5 cărţi ale lui Moise. Deasemenea ea poate fi regăsită în legile lui Solomon şi la romani în legea celor XII Table.
Talionul a existat şi în vechea legislaţie românească. În anul 1669 Vornicul Stroe Leurdeanul, care ucisese pe Constantin Cantacuzino postelnicul, a fost condamnat la pedeapsa talionului de divanul ţării.
Condica Caragea din 1818 în partea V, cap. VII prevede: ,, Prepuitorii să se osândească la pedeapsa ce era să pătimească cel prepus când s-ar fi găsit vinovat.” Iar condica penală a lui I. S. Sturza Vodă din 1826 prevede tavtopathia care este denumirea grecească a talionului. Se găseşte talionul şi în Pravila lui Donici care admite principiul ochiu pentru ochiu, pedepsind ţn baza acestuia orbirea cu orbire.[6]
Sistemul compoziţional a reprezentat un alt coercitiv al răzbunării. El a avut o mai mare influenţă asupra dezvoltării caracterului etatic al pedepsei. Compositio insemna răscumpărarea cu bani a răzbunării, sau cu alte cuvinte compensarea răzbunării cu bani. Prin plata taxei de răscumpărare, infractorul scăpa de răzbunarea victimei. La inceput compositio era facultativ, formând obiect de tranzacşie între victimă şi infractor. Mărimea compensaţiei pecuniare varia după mărimea infracţiunii şi după părţi. Ea era oferită victimei de către infractor de regulă numai în cazul în care cel din urmă se simţea mai slab decât victima şi din această cauza se temea de răzbunarea aceleia.
Puterea publică urmărind interesul de a modera cât mai mult răzbunarea şi apoi a o elimina definitiv se străduia să facă aceste compensaţii pecuniare obligatorii. În timp compensaţiile au devenit un obicei pe care putearea publică, a cărei autoritate era în creştere, l-a consacrat declarând obligativitatea acestuia. S-a fixat prin lege mărimea compensaţiei pentru diferite infracţiuni şi s-a prescris faptul că victima era obligată să accepte compensaţia legală.
Puterea publică din compensaţia pecuniară platită, a reţinut pentru sine o parte, ca preţ pentru faptul că a reconciliat părţile şi în deosebi pentru faptul că a luat sub protecţia sa pe infractor. Acea parte a compensaţiei, care sub acest titlu revenea puterii publice, se numea fredus. Ulterior, când conducătorii puterii publice au văzut în compensaţii un important izvor de venit, le-au acaparat pe acestea în totalitate.
Această fază a sistemului compoziţional este punctul de trecere la pedeapsa cu caracter etatic sau cu alte cuvinte, la dreptul penal ca drept al statului. Dreptul de a pedepsi a trecut asupra statului, ca un drept ce emană din suveranitatea acestuia.
Pedeapsa care se aplica pentru satisfacţia individuală a victimei ia caracter public şi se aplică de autorităţile competente ale justiţiei începandu-se astfel o noua epocă, cea etatică.
Este de remarcat, că în cursul procesului de moderaţiune şi de inlocuire a răzbunării, au fost întâlnite şi alte mijloace practicate în scopul acesta, cum ar fi duelul şi ordaliile.
Duelul a fost un mijloc de moderaţiune a răzbunării sângelui. El consta în lupta unui membru al agregaţiunii sociale ofensate, cu un membru al agregaţiunii sociale ofensatoare.
Ordaliile au fost nişte probe la care erau supuşi în vechime acuzaţii, în scopul dovedirii vinovăţiei sau nevinovăţiei acestora. Aceste probe consistau în nişte torturi aplicate acuzaţilor. Rezistenţa acuzatului la aceste torturi, sau trecerea norocoasă peste acestea, făcea proba nevinovăţiei sale. Se credea că prin aceste ordalii puterea cerească îşi pronunţă judecata. După introducerea creştinismului, ordaliile au luat denumirea de judecata lui Dumnezeu.
4. Perioada etatică[7]
Epoca despotică
Această epocă aduce o schimbare radicală dreptului penal, noţiunea reparaţiei materiale fiind inlocuită cu noţiunea pedepsei corporale. Principiul pe care se fundamentează această perioadă este cel al intimidării. Explicaţia acestui fapt este dată de tendinţa de consolidare a puterii publice care începuse să se impună încă de la finele perioadei de tranziţie. Despotismul a fost considerat ca fiind forma cea mai potrivită de guvernare a unei societăţi fără o tradiţie şi fără un sistem de drept. Ideia despotismului era favorabilă şi concepţiilor politice ale conducătorului puterii publice. El îşi atribuia obligaţia de a fortifica autoritatea publică şi de a asigura pacea socială cu orice mijloace. Dar scopul primordial al acestuia era acela de a asigura prin orice mijloace situaţia şi a puterea sa. Astfel, orice faptă care era sau părea că se îndreaptă împotriva statului, religiei şi în special împotriva autorităţii sau a suveranului, era calificată ca fiind crimă capitală, fiind reprimată prin pedepse barbare care urmăreau intimidarea maselor.
Factorii social- economici din acea perioadă au determinat triumful ideii despotismului. Dezvoltarea vieţii comerciale a provocat transformări sociale. Lumea a pătruns în număr mare în oraşe, fiind atrasa de viaţa prosperă a acestora. În rândul acestora se aflau însă şi elemente rele şi primejdioase, precum: aventurieri, vagabonzi şi criminali. În urma acestui proces la oraşe s-a dezvoltat clasa proletară care a început o luptă împotriva celorlalte clase sociale. Tensiunea între aceste clase constituia un pericol petru echilibrul şi pacea socială.
Efectul care s-a produs datorită manifestărilor din acea perioadă a fost acela al introducerii pedepselor corporale, care fiind fondate pe principiul intimidării au devenit barbare, legile care le reglementau fiind denumite şi legi scrise cu sânge. Pedepsele erau dintre cele mai variate cuprinzând mutilări, suplicii, torturi, iar pedeapsa cu moartea nu s-a executat numai prin spânzurare, decapitare ci şi prin forme mai aspre ca: tragerea pe roată, tragerea în ţeapă, despicarea corpului, răstignirea pe cruce, arderea în cazan, etc.
Pedeapsa nu era proporţională cu infracşiunea şi nu era egală pentru toţi cetaţenii, ci varia după condiţia socială a inculpatului, cei care aveau o condiţie socilă inferioară erau mai aspru pedepsiţi. Pedeapsa privativă de libertate nu era cunoscută in acea perioadă, ea era întâlnită doar în cazul arestului preventiv, fiind însă combinată cu diverse torturi. Barbarismul ce a carcterizat dreptul penal în această perioadă s-a menţinut până la revoluţia franceza.
Epoca umanitară
Ferocitatea pedepselor din perioada despotismului a stârnit o reacşie puternică din partea scriitorilor, filozofilor şi penaliştilor vremii. Aceştia au pornit o luptă impotriva pedepselor barbare fiind motivaţi de nevoia de schimbare, de inlocuire a barbarimului cu umanitarismul. Astfel, în jumatatea a doua a secolului al XVIII- lea a luat naştere epoca umanitară denumită şi epoca renaşterii dreptului penal.
Printre cei care au luptat pentru renaşterea dreptului penal amintim: Thomas Morus, Cesare Beccaria, Hugo Grotius, Montesquieu, Jean- Jacques Rousseau, etc.
Revoluţia franceză din 1789 a prăbuşit tot sistemul despotic şi l-a înlocuit cu unul umanitar, constituţional aducând o reformă în legislaţia penală în spiritul ideilor promovate de marii luptători amintiţi. Declaraţia drepturilor omului din 26 august 1789 a produs efecte şi asupra legislaţiei penale.
Astfel, pe 21 ianuarie 1790 Adunarea constituantă a aplicat şi în legislaţia penală principiile cuprinse în declaraţie, proclamând egalitatea şi personalitatea pedepselor şi ştergând incriminarea şi condamnarea cadavrelor, precum şi confiscarea generală. S-a mai proclamat ţi acel principiu fundamental potrivit căruia numai legea putea crea infracţiuni şi stabili pedepse.
Acest principiu, consacrat în toate codurile penale moderne este prevăzut în art. 2 din Codul penal maghiar – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege-[8]
În conformitate cu acest principiu s-a afirmat idea potrivit căreia o persoană poate fi condamnată numai pentru o faptă pentru care legea prevăzuse pedeapsa înaintea săvârşirii ei. Potrivit principiului egalitaţii pedepsele erau egale pentru toţi, stergându-se orice privilegiu. Au fost introduse prevederi potrivit cărora calificarea unei fapte ca fiind infracţiune este condiţionată de caracterul antisocial al faptei, altfel spus ea este considerată infracţiune doar dacă prezintă periculozitate pentru societate. A fost adoptat şi principiul proclamat de Jean- Jacques Rousseau în Contractul social, potrivit căruia ,, omnipotenţa statului faţă cu individul trebuie redusă la limitele strictei necesităţi a apărării sociale”.
Toate aceste principii au constituit fundamentul noului Cod penal francez. Acest cod a menţinut pedeapsa cu moartea, reducând-o însă la 4 cazuri, iar în loc de execuţie combinată cu suferinţe şi torturi, a fost introdusă execuţia rapidă prin ghilotină. Au fost suprimate supliciile şi mutilările, iar sistemului de pedepse corporale i s-a substituit sistemul pedepselor privative de libertate şi a amenzilor. Astfel în perioada umnaitară a fost inaugurat noul sistem penitenciar al pedepselor privative de libertate. Codul a fost prelucrat sub Napoleon I şi a fost promulgat la 1810 sub titulatura de Codul penal al lui Napoleon, iar în 1 ianuarie 1811 a fost pus în aplicare.[9]
În ţinuturile româneşti, evoluţia pedepselor penale nu a diferit prea mult de cea din ţarile apusene. Deşi nu există date complete asupra legislaţiei penale anterioare secolului al XVII-lea, este de presupus că era inspirată din dreptul bizantin şi din obiceiurile ţării.
În perioada năvălirilor barbare, represiunea penală s-a exercitat după rânduielile dreptului cutumiar asupra căruia este de presupus că au exercitat o puternică influenţă legile barbare, aşa cum s-a întâmplat şi în lumea apuseană.
În vechiul sistem punitiv românesc pedeapsa maximă nu era moartea, ci izgonirea vinovatului din comunitate, ceea ce adeseori echivala cu moartea. Pentru fapte mai puţin grave acei care nu respecatu regulile de convieţuire erua obligaţi să suporte dispreţul public( strigarea peste sat sau la hora, porecle etc.). În general, în lumea satelor predominau infracţiunile contra persoanelor şi nu cele contra bunurilor, faptele de furt erau extrem de rareş însuşirea roadelor, consumate pe loc, nci nu era considerat furt, iar în cazul sustragerii altor lucruri sancţiunea pentru hoţ era purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă.
În zonele în care relaţiile gentilice au durat mai multă vreme exista adânc înrădăcinată răzbunarea ca mijloc de ripostă la agresiune în timp ce în zonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat mai devreme răzbunarea este ănlocuită de timpuriu cu compoziţia. Deşi răzbunarea sângelui, ca sisitem penal primitiv a existat multă vreme la unele popoare, pe teritoriul ţărilor române această formă de represiune penală s-a exercitat foarte rar.
[1] Traian Pop, Drept penal comparat, Partea generala, volumul II, ED. Institutia de arte grafice Ardealul, Cluj 1923, pag.30
[2] Traian Pop, Op. Cit. pag.35-37
[3] Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept si procedura penala, vol. I, ed. Curierul Judiciar, Bucuresti 1924
[4] Traian Pop, op.cit. pag. 37
[5] Idem, pag. 37-40
[6] Traian Pop, op. Cit.
[7] Traian Pop, op.cit.pag 47-52
[8] Traian Pop, op.cit.
[9] Ioan Tanoviceanu, op.cit.
