În anul 1962, Consiliul de Miniștri a adoptat două Programe Generale pentru eliminarea restricțiilor comerciale intracomunitare între statele membre[1]. Aceste Programe reprezentau documente cu rol îndrumător și au fost emise pentru aplicarea art. 52 și 53 din Tratatul de instituire a Comunităților Economice Europene.
Scopul principal al Programelor l-a constituit eliminarea restricțiilor care excludeau, limitau sau impuneau condiții referitoare la posibilitatea de a depune ofertă sau de a participa ca și ofertant principal sau subcontractor într-o procedură de atribuire a statului sau a unei persoane juridice guvernată de dispoziții de drept public.
În anul 1966, s-a adoptat Directiva 66/6832/CEE din 7 noiembrie 1966 privind eliminarea tuturor diferențelor dintre tratarea produselor naționale și cea a produselor care, în conformitate cu articolele 9 și 10 din tratat, trebuie să fie admise pentru libera circulație, în ceea ce privește actele cu putere de lege sau acte administrative care interzic utilizarea produselor menționate anterior și a se prescrie utilizarea a produselor naționale sau a face o astfel de utilizare sub rezerva rentabilității1.
Așa cum rezultă chiar din titlu, directiva avea ca obiective eliminarea măsurilor prohibitive privind folosirea produselor importate sau specificarea produselor naționale în cadrul documentațiilor de atribuire. Directiva a fost adoptată în scopul abolirii tuturor cotelor și a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor cantitative din comerțul între statele membre, ca rezultat al primei perioade de tranziție a Comunităților Europene.
În anul 1969, s-a adoptat Directiva 70/32/CEE din 17 decembrie 1969 privind achizițiile de bunuri ale statului, autorităților locale și altor persoane juridice și drept public1. Spre deosebire de directiva anterioară, Directiva 70/32/CEE viza toate produsele indiferent de specificațiile acestora care făceau obiectul liberei circulații în cadrul Comunității în baza art. 9 și 10 din Tratat. Art. 3 alin. (3) din Directivă enu- meră o listă în care sunt cuprinse posibile forme de discriminare împotriva mărfurilor
străine. Printre aceste forme de discriminare se regăsesc și specificațiile tehnice aplicate fără distincție produselor naționale, cât și celor importate, acestea având un caracter restrictiv în ceea ce privește comerțul.
În anul 1971, s-au adoptat Directiva 71/304/CEE a Consiliului din 26 iulie 1971 privind eliminarea restricțiilor privind libertatea de a presta servicii în domeniul contractelor de achiziții publice de lucrări și la atribuirea contractelor de lucrări publice prin intermediul agențiilor sau sucursalelor1 și Directiva 71/305/CEE a Consiliului din 26 iulie 1971 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de lucrări publice1. Directiva 71/304/CEE prevedea ca statele membre să înlăture restricțiile în ceea ce privește participarea străinilor la procedurile de achiziție publică și de lucrări. Directiva 71/305/CEE a vizat achiziția de lucrări publice; potrivit preambulului, această directivă a avut la bază principiul interzicerii specificațiilor tehnice discriminatorii, principiul publicității adecvate și prompte a contractelor, principiul stabilirii obiective a criteriilor de selecție și de atribuire, dar și o supraveghere dublă atât din partea autorităților statelor membre, cât și din partea Comisiei Europene în asigurarea respectării principilor anterior arătate.
În anul 1976, s-a adoptat Directiva 77/62/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1976 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice[2] [3] [4].
Primul obiectiv al Directivei 77/62/CEE a fost asigurarea unor condiții de concurență nedistorsionate și prin asigurarea celor mai favorabile condiții pentru sectorul public în cazul contractelor încheiat cu diferiții contractori și furnizori. În acest sens, au fost introduse trei principii fundamentale:
- publicitatea la nivel comunitar a contractelor;
- interzicerea specificațiilor tehnice care pot discrimina anumiți ofertanți;
- aplicarea de criterii obiective în cadrul participării la ofertare și în cadrul procedurilor de atribuire.
În Cartea albă pentru finalizarea pieței interne[5], Comisia europeană a identificat barierele nontarifare și a propus un set de măsuri pentru finalizarea până în anul 1992 a pieței interne europene. Pornind de la acest deziderat, în anul 1992, s-au adoptat 3 directive: Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii, Directiva 93/36/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de bunuri și Directivei 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1933 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări.
În anul 2004, s-au adoptat Directiva 2004/17/CE a Parlamentului și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de achiziție aplicate de entitățile care operează în sectoarele apă, energie, transport și servicii poștale^ și Directiva 2004/18/CE a Parlamentului și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii1. Aceste două directive – Directiva 2004/17/CE și Directiva 2004/18/CE – au fost transpuse în plan național de România prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii[6] [7] [8].
În contextul crizei economice și financiare la nivel mondial declanșată de falimentul uneia dintre cele mai mari bănci americane de investiții[9], Comisia Europeană a prezentat la 3 martie 2010 Comunicarea intitulată „Europa 2020 – o strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii” (în continuare, Strategia 2020)[10].
Potrivit acestui document programatic, pentru anul 2020, Uniunea Europeană are trei priorități care se susțin reciproc:
- creștere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare;
- creștere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive;
- creștere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială.
Pentru a stimula realizarea de progrese în cadrul fiecărei teme prioritare, Comisia Europeană a prezentat șapte inițiative emblematice:
- „O Uniune a inovării” pentru a îmbunătăți condițiile-cadru și accesul la finanțările pentru cercetare și inovare, astfel încât să se garanteze posibilitatea transformării ideilor inovatoare în produse și servicii care creează creștere și locuri de muncă;
- „Tineretul în mișcare” pentru a consolida performanța sistemelor de educație și pentru a facilita intrarea tinerilor pe piața muncii;
- „O agendă digitală pentru Europa” pentru a accelera dezvoltarea serviciilor de internet de mare viteză și pentru a valorifica beneficiile pe care le oferă o piață digitală unică gospodăriilor și întreprinderilor;
- „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor” pentru a permite decuplarea creșterii economice de utilizarea resurselor, pentru a sprijini trecerea la o economie cu emisii scăzute de carbon, pentru a crește utilizarea surselor regenerabile de energie, pentru a moderniza sectorul transporturilor și a promova eficiența energetică;
- „O politică industrială adaptată erei globalizării” pentru a îmbunătăți mediul de afaceri, în special pentru IMM-uri, și a sprijini dezvoltarea unei baze industriale solide și durabile în măsură să facă față concurenței la nivel mondial;
- „O agendă pentru noi competențe și noi locuri de muncă” pentru a moderniza piețele muncii și a oferi mai multă autonomie cetățenilor, prin dezvoltarea competențelor acestora pe tot parcursul vieții în vederea creșterii ratei de participare pe piața muncii și a unei mai bune corelări a cererii și a ofertei în materie de forță de muncă, inclusiv prin mobilitatea profesională;
- „Platforma europeană de combatere a sărăciei” pentru a garanta coeziunea socială și teritorială, astfel încât beneficiile creșterii și locurile de muncă să fie distribuite echitabil, iar persoanelor care se confruntă cu sărăcia și excluziunea socială să li se acorde posibilitatea de a duce o viață demnă și de a juca un rol activ în societate.
Un rol-cheie în Strategia Europa 2020 revine achizițiilor publice care reprezintă unul dintre instrumentele de piață care trebuie utilizate pentru transpunerea în practică a acestor inițiative.
Astfel, Comisia va depune eforturi pentru „îmbunătățirea accesului la capital și utilizarea deplină a politicilor care vizează cererea, de exemplu prin achiziții publice și reglementare inteligentă”[11]. Pentru sprijinirea tranziției către o economie eficientă în ceea ce privește utilizarea resurselor și cu emisii reduse de dioxid de carbon, Comisia va asigura „încurajarea unei utilizări mai extinse a achizițiilor publice ecologice”1. La nivel național, statele europene vor trebui „să dezvolte instrumente de piață, precum stimulente fiscale și achiziții publice menite să adapteze metodele de producție și de consum”, precum și „instrumente de piață, precum impozitarea, subvențiile și achizițiile publice pentru a reduce consumul de energie și de resurse și să utilizeze fondurile structurale pentru a investi în construcția de clădiri publice eficiente din punct de vedere energetic și într-o reciclare mai eficientă”[12] [13]. De asemenea, Comisia va urmări „dezvoltarea unei abordări orizontale a politicii industriale, care să combine diverse instrumente de politică (de exemplu, reglementarea „inteligentă”, modernizarea achizițiilor publice, normele în materie de concurență și stabilirea de standarde)”, iar statelor membre le va reveni obligația „să îmbunătățească mediul de afaceri, în special pentru IMM-urile inovatoare, inclusiv prin achiziții publice menite să sprijine inițiativele care încurajează inovarea”[14]. În vederea consolidării bugetare pentru a se asigura o creștere economică pe termen lung, „politica de achiziții publice trebuie să asigure utilizarea cât mai eficientă a fondurilor publice, iar piețele de achiziții trebuie menținute deschise în întreaga UE”[15].
În anul 2014, s-a adoptat un pachet de acte normative menite să modernizeze materia achizițiile publice în cadrul Uniunii Europene:
- Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune[16];
- Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE[17] [18];
- Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CE1.
Potrivit art. 288 din TFUE[19], directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Directiva este un instrument aflat la dispoziția instituțiilor europene pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii Europene. În ceea ce privește transpunerea acestor 3 directive în legislațiile naționale, s-a prevăzut un termen limită – 18 aprilie 2016 – până când statele membre sunt obligate să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare în acest sens1.
România s-a aliniat acestei cerințe imperative și a adoptat Strategia națională în domeniul achizițiilor publice, aprobată prin H.G. nr. 901/2015 privind Strategia națională în domeniul achizițiilor publice[20] [21]. Prin acest document sunt propuse acțiuni ce definesc politicile guvernamentale cu privire la reformarea sistemului național de achiziții publice în perioada 2015-2020. Așa cum se arată în preambul, „dezvoltarea strategiei reprezintă o etapă crucială în vederea reformării sistemului românesc de achiziții publice, deoarece stabilește o viziune comună, într-un moment-cheie în care noile directive în domeniu propun statelor membre trecerea la o nouă paradigmă, în contextul în care achizițiile publice devin instrumentul principal de deblocare a creșterii economice la nivel european”.
Strategia națională în domeniul achizițiilor publice este structurată pe cinci capitole care cuprind problemele majore identificate, direcțiile de acțiune adecvate pentru reformarea sistemului, precum și o serie de documente-suport care fundamentează situațiile identificate. La nivelul fiecărui capitol se regăsește un plan de acțiune cu termene clare, instituții responsabile, indicatori de performanță și impact preconizat. Cele 5 capitole care constituie și direcțiile de acțiune sunt următoarele: calitatea cadrului legislativ, inclusiv evaluarea opțiunilor de transpunere a noilor directive în legislația națională; coerența globală și eficiența sistemului instituțional; regularitatea și calitatea procesului de achiziții publice; capacitatea autorităților contractante, cu accent pe profesionalizare și aspecte de integritate; funcțiile de monitorizare și supervizare ale sistemului de achiziții publice din România.
Pentru transpunerea în plan național a celor 3 directive europene din domeniul achizițiilor publice au fost adoptate următoarele acte normative:
- Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice[22];
- Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale[23];
- Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii[24].
Pentru a întregi pachetul de reglementară națională unitară a achizițiilor publice, s-a adoptat și Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică și a contractelor de concesiune și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor[25]. Această lege transpune Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări1, și Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor1.
În plus, pentru transpunerea Directivei 2009/81/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri și de prestare de servicii de către autoritățile sau entitățile contractante în domeniile apărării și securității și de modificare a Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE[26] [27] [28] a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității[29].
[1] A se vedea JOCE 36/32 din anul 1962 accesibil la pagina oficială de internet a Uniunii Europene (www.eur-lex.europa.eu).
- Directiva 66/683/EEC, în JOUE L 220 din 20 noiembrie 1966 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=CELEX%>3A31966L0683).
- Directiva 70/62/CEE, în JOUE L 013 din 19 ianuarie 1970 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/?uri=CELEX%>3A31970L0032).
[2] Directiva 71/304/CEE, în JOUE L 0185 din 16 august 1971 (a se vedea http://eur- lex.europa.eulegal-contentRO TXT?uriO.J:L:l97l:l85:TOC).
[3] Directiva 71/305/CEE, în JOUE L 0185 din 16 august 1971 (a se vedea http://eur- lex.europa.eulegal-contentRO TXT?uriO.J:L:l97l:l85:TOC).
[4] Directiva 77/32/CEE, în JOUE L 013 din 15 ianuarie 1977 (a se vedea http://eur-
[6] Directiva 2004/17/CE, în JOUE L 134/114 din 30 aprilie 2004 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32004L0018&from=PT).
[7] Directiva 2004/18/CE, în JOUE L 134/114 din 30 aprilie 2004 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32004L0018&from=PT’).
[8] O.U.G. nr. 34/2006 (M.Of. nr. 418 din 15 mai 2006) a fost aprobată prin Legea nr. 337/2006. Ulterior, acest act normativ a suferit numeroase modificări și completări.
[9] Pe 15 septembrie 2008, banca de investiții Lehman Brothers solicita intrarea sa în faliment. În acea zi, Lehman avea active în valoare de 639 miliarde dolari și o datorie uriașă, de 619 miliarde dolari. Falimentul său a fost cel mai mare din istorie în condițiile în care activele sale le depășeau pe cele ale altor giganți bancari, precum WorldCom sau Enron. Lehman Brothers era cea de-a patra bancă de investiții americană la acel moment, având 25.000 de angajați în toate colțurile lumii. Colapsul lui Lehman Brothers a fost semnalul unei crize economice ce abia avea să își facă simțită prezența și să trezească toata lumea la realitate. Falimentul Lehman Brothers a contribuit la erodarea a 10 trilioane dolari de pe piețele de capital globale în doar o singură lună (a se vedea http://europolitics.ro/stiri/sase-ani-de-la-momentul-care-a-declansat- criza-creditelor-ipotecare-falimentul-lehman-brothers/). Pentru detalii privind cauzele acestui faliment și efectele sale asupra economiei mondiale și a piețelor financiare, a se vedea: Nicholas, Tom, and David Chen, Lehman Brothers, Harvard Business School Case 810-106, February 2010, revised September 2011; S.D. Duncan, Causes of Collapse: The Failure of Lehman Brothers Holdings, Inc., December 10, 2012 (a se vedea http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.2192284); J.K. Mensah Mawutor, The Failure of Lehman Brothers: Causes, Preventive Measures and Recommendations, Research Journal of Finance and Accounting Vol. 5, No. 4, 2014 (a se vedea http://www.iiste.org/Journals/index.php/RJFA/article/viewFile/11290/11598); N. Dumontaux, A. Pop, Contagion Effects in the Aftermath of Lehman’s Collapse: Measuring the Collateral Damage. 2012 (a se vedea https://halshs.archives-ouvertes.fr/hal-00695721/document’); R.Z. Wiggins, A. Metrick, The Lehman Brothers Bankruptcy E: The Effect on Lehman’s U.S. Broker-Dealer (October 1, 2014). Yale Program on Financial Stability Case Study 2014-3E- V1 (a se vedea http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.2588556); Sieczka, Pawel and Sornette, Didier and Holyst, Janusz, The Lehman Brothers Effect and Bankruptcy Cascades (February 2, 2010). Swiss Finance Institute Research Paper No. 10-06 (a se vedea http://dx.doi.org/ 10.2139/ssrn.1547172).
[10] A se vedea (https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52010 DC2020&from=RO).
[11] Strategia Europa 2020, Inițiativa emblematică „O Uniune a inovării”, p. 15.
[12] Strategia Europa 2020, Inițiativa emblematică „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, p. 18.
[13] Strategia Europa 2020, Inițiativa emblematică „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, p. 18 și 19.
[14] Strategia Europa 2020, Inițiativa emblematică „O politică industrială adaptată erei globalizării”, p. 20.
[15] Strategia Europa 2020, p. 30.
[16] Directiva 2014/23/UE, în JOUE L 94 din 28 martie 2014 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0023′).
[17] Directiva 2014/24/UE, în JOUE L 94 din 28 martie 2014 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32014L0024).
[18] Directiva 2014/25/UE, în JOUE L 94 din 28 martie 2014 (a se vedea http://eur- lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0025).
[19] A se vedea varianta consolidată a tratatului la (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/ RO/TXT/?uri=uriserv:OJ.C_.2012.326.01.0001.01.RON&toc=OJ:C:2012:326:TOC#C_2012 326RO.0100470).
[20] Art. 51 din Directiva 2014/23/UE, art. 90 din Directiva 2014/24/UE și art. 106 din Directiva 2014/25/UE.
[21] M.Of. nr. 881 din 25 noiembrie 2015.
[22] M.Of. nr. 391 din 23 mai 2016.
[23] M.Of. nr. 391 din 23 mai 2016.
[24] M.Of. nr. 391 din 23 mai 2016.
[25] M.Of. nr. 391 din 23 mai 2016.
[26] Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989, în JOCE L 395 din 30 decembrie 1989 (a se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri= CELEX:01989L0665-20080109&from=RO).
[27] Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie, în JOCE L 76 din 23 martie 1992 (a se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:31992L0013& from=RO).
[28] Directiva 2009/81/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind coordonarea procedurilor privind atribuirea anumitor contracte de lucrări, de furnizare de bunuri și de prestare de servicii de către autoritățile sau entitățile contractante în domeniile apărării și securității și de modificare a Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE, în JOCE L 210 din 20 august 2009 (a se vedea http://eur-lex.europa.eu/eli/dir/2009/81/oj/ ron/pdfa1a’).
[29] O.U.G. nr. 114/2011 privind atribuirea anumitor contracte de achiziții publice în domeniile apărării și securității (M.Of. nr. 932 din 29 decembrie 2011) a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 195/2012 (M.Of. nr. 753 din 8 noiembrie 2012), cu modificările și completările ulterioare.
