Un rol important în viaţa cotidiană îl au nu numai drepturile, la care omul tinde şi cere să-i fie confirmate, atît în viaţă, cât şi prin intermediul legislaţiei, dar şi obligaţiile fără de care nu s-ar respecta drepturile. Definiţia obligaţiilor a fost adusă de diferiţi autori şi specialişti cît şi de legislaţia civilă, dar toate definiţiile se reduc la acelaş sens, că în virtutea unei obligaţii o persoană, numită debitor, este datoare să îndeplinească, sau să exercite, în favoarea unei alte persoane, numită creditor, o însărcinare, o acţiune sau să se abţină de la săvîrşirea acesteia atunci cînd ar putea s-o facă dacă nu s-ar obliga.
Deci, totul se reduce la exercitare. Exercitarea obligaţiei constă în săvîrşirea de către debitor a acelor acţiuni, sau abţinerea de la săvîrşirea lor care constituie conţinutul obligaţiilor. Aceasta poate însemna transmiterea bunurilor în proprietate sau în folosinţă temporară, plata unei sume de bani exercitarea unei lucrări, acordarea serviciilor, etc. în literatura română de specialitate la exercitate se ţine cont de un principiu foarte important şi anume principiul executării în natură a obligaţiilor. Aceasta înseamnă executarea obligaţiei în natura ei specifică, adică realizarea obiectului, avut în vedere de părţi, debitorul neputînd înlocui acest obiect cu o altă prestaţie.
Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia. Procedura de exercitare a obligaţiilor adesea este foarte complicată şi îndelungată. De exemplu, contractul de furnizarea poate fi încheiat pe 5-6 ani, împărţeşte furnizarea bunurilor pe ani, pe semestre, luni şi chiar pe zile. Iar în contract se concretizează condiţiile ce ţin de calitate, cantitate, asortiment, marcă etc.
Un rol important, după părerea autorilor români, îl joacă plata. Legislaţia civilă în vigoare stabileşte şi ea o mulţime de condiţii în conformitate cu care trebuie să se execute obligaţiile. Astfel Codul Civil al RM, prevede că obligaţiile trebuie să fie exercitate în modul corespunzător şi la termenul stabilit de lege sau contract.
Atît în legislaţie, cât şi în practică întâlnim diferite modalităţi de exercitare. Astfel deosebim exercitarea corespunzătoare şi necorespunzătoare şi prin întârziere, sau neexercitarea obligaţiilor.
Dacă obligaţiile se execută în conformitate cu toate condiţiile prevăzute de lege sau de contract în corespundere cu conţinutul şi în dependenţă de subiect, obiect, loc şi termene, deosebim exercitare corespunzătoare. Executarea corespunzătoare are două forme: executare reală sau directă şi exercitare prin echivalent sau indirectă.
Exercitarea reală se mai numeşte şi exercitare directă şi voluntară sau în natură. Contrariu executării directe este executarea indirectă sau prin echivalent. Exercitarea reală sau în natură are loc atunci cînd debitorul realizează anume acele condiţii şi cu acele bunuri care sunt prevăzute direct în contract.
Exercitarea directă sau în natură are loc de cele mai multe ori de bună voie prin plată, iar dacă debitorul refuză atunci creditorul poate obţine exercitarea forţată.
Exercitarea directă a obligaţiilor cere respectarea anumitor condiţii şi anume:
- în conformitate cu art. 531 CCRM nu se admite refuzul unilateral de a exercita obligaţia şi nici modificarea unilaterală a condiţiilor contractului.
- Exercitarea trebuie să fie făcută în conformitate cu indicaţiile legii sau contractului.
- Părţile sunt obligate să exercite obligaţiile cît mai efectiv, de aceia nu poate fi considerată exercitare corespunzătoare, obligaţia care a fost executată cu cheltuieli foarte mari.
Exercitarea indirectă intervine atunci când din anumite motive exercitarea indirectă nu mai este posibilă. în aceste cazuri creditorul pretinde de Ia debitor plata despăgubirilor în scopul reparării prejudiciului pe care le suferit din cauza neexecutării corespunzătoare a obligaţiei.
În raporturile juridice de obligaţii bilaterale ambele părţi dispun atît de drepturi reciproce cît şi de obligaţii. în conformitate cu art. 530 CCRM obligaţiile reciproce trebuie să fie exercitate simultan dacă din lege sau contract nu rezultă altceva.
Un rol important la exercitarea obligaţiilor îl au subiectele executării. Sunt consideraţi subiecte al exercitării obligaţiilor civile persoanele care nemijlocit şi din numele cărora se exercită obligaţia. De obicei acestea sunt debitorii din raporturile de obligaţie simple şi atît debitorii cît şi creditorii din raporturile obligaţionale complexe.
Ne cătând la faptul că conform art. 593 CCRM debitorul este obligat să exercite nemijlocit obligaţia, atât alte prevederi legislative, cât şi practica arată, că în multe cazuri subiecţii obligaţiilor nu coincid cu subiecţii exercitării acestor obligaţii. Această schimbare de subiecţi nu se permite doar în cazurile obligaţiilor personale, şi atunci cînd creditorul este obligat să accepte exercitarea propusă de terţa persoană pentru debitor. în cadrul obligaţiilor solidare a debitorilor, creditorul are dreptul să ceară exercitarea atît tuturor debitorilor, cît şi fiecăruia în parte, să pretindă la exercitarea obligaţiei în întregime cît şi parţial. Creditorul care n-a fost satisfăcut pe deplin de unul din debitorii solidari, are dreptul să ceară celorlalţi debitori solidari să exercite ceia ce n-a exercitat acesta. Debitorii solidari rămîn obligaţi pînă cînd obligaţia nu va fi exercitată în întregime. Dacă obligaţia solidară se exercită în întregime de către unii din debitori atunci ceilalţi debitori sunt eliberaţi de exercitarea obligaţiei faţă de creditor. Debitorul care a exercitat obligaţia solidară are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva fiecăruia din debitorii solidari. în cazul creditorilor solidari fiecare creditor are dreptul să ceară debitorului exercitarea obligaţiei în întregime. Exercitarea obligaţiei în întregime faţă de un creditor îl eliberează pe debitor de obligaţia exercitării faţă de ceilalţi creditori.
Legislaţia civilă în vigoare prevede dreptul, că subiecţii participanţi la raporturile juridici civile de obligaţie, să transmită atît drepturile cît şi obligaţiile unor terţe persoane.
Procedura de transmitere a drepturilor dintr-o obligaţie se numeşte cesiune de creanţă. în conformitate cu art. 209 CCRM, cesiunea de creanţă este transmiterea drepturilor de către un creditor unei alte persoane se admite dacă nu este în contradicţie cu legea sau contractul, sau dacă creanţa nu este legată de personalitatea creditorului. De exemplu, nu se admite cesiunea de creanţă cu privire la repararea daunei materiale provocate prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii, precum şi în contractul de înstrăinare a unei case de locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă.
Creditorul care a cedat creanţa sa este obligat să transmită acestei persoane şi actele care atestă (confirmă) acest drept. Creditorul vechi răspunde în faţa creditorului nou pentru valabilitatea creanţei transmise dar nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiei de către debitor. Creditorul este de asemenea obligat să-1 înştiinţeze pe debitor despre cesiunea de creanţă, în caz contrar exercitarea obligaţiei faţă de creditorul vechi va rămîne valabilă.
Debitorul în conformitate cu legislaţia în vigoare de asemenea are dreptul la transmiterea obligaţiilor sale altor persoane. Dar spre deosebire de creditor şi în conformitate cu prevederile art. 213 CCRM debitorul poate să facă această transmitere numai cu consimţămîntul creditorului. în dreptul civil transmiterea obligaţiilor de către debitor se numeşte cesiune de datorie. Noul debitor are dreptul la toate mijloacele de apărare a poziţiei sale, bazate pe raporturile dintre creditor şi vechiul debitor, în cazul transmiterii obligaţiilor creditorul se bucură de un şir de drepturi. Astfel acesta are dreptul înainte de a accepta cesiunea de datorie să verifice posibilităţile noului debitor la exercitarea obligaţiilor respective. Acest drept decade dacă exercitarea obligaţiilor nu ţine de capacităţile personale ale debitorului.
Creditorul are dreptul să refuze la acceptarea noului debitor dacă acesta duce la schimbarea condiţiilor contractuale, de exemplu cresc cheltuielile de transport, producţia este mai scumpă, etc.
După cum s-a expus mai sus obiectul unei obligaţii constă dintr-o conduită concretă, acţiune sau inacţiune la care creditorul poate pretinde de la debitor. Obiectul executării obligaţiilor pot fi şi acele bunuri materiale sau patrimoniale asupra cărora sunt îndreptate acţiunile sau inacţiunile debitorului pentru a-şi realiza obligaţiile respective.
La exercitarea corespunzătoare anume bunurile se pronunţă, adică debitorul este obligat să transmită, să creeze anume acel bun despre care este accentuat în condiţiile contractului. De exemplu, conform contractului debitorul trebuie să confecţioneze o pereche de cizme de o măsură, model şi formă concretă. Exercitarea şi plata obligaţiilor băneşti va fi corespunzătoare dacă va fi plătită în valuta statului respectiv. Exprimarea şi plata obligaţiilor băneşti în valută străină, în conformitate cu art. 198 CCRM, se admite numai în cazurile şi în modul prevăzut de legea statului nostru.
Schimbarea bunului care este obiectul exercitării obligaţiei se face doar cu consimţămîntul creditorului.
De obiectul exercitării obligaţiei este direct legată şi calitatea acestuia. Calitatea unui bun este cumulul tuturor caracterelor ce-1 caracterizează şi care sunt prevăzute în obligaţia dată. Caracteristica calitativă a bunurilor sunt prevăzute în conţinutul convenţiilor sau în certificate de calitate care la însoţesc, standardele de stat sau mondiale, condiţiile tehnice etc.
Un alt atribut important ce însoţeşte exercitarea obligaţiei este termenul. Termenul poate fi prevăzut atît de lege cît şi de contract. De obicei termenul se fixează în ani, luni, zile cu concretizarea datei calendaristice de începere a exercitării sau stingerii.
În dependenţă de cele expuse mai sus şi de un şir de alte criterii deosebim: termeni generali, particulari, principali, speciali, începători sau de sfârşit etc.
Prin termeni generali se subînţeleg acei termeni care determină timpul exercitării obligaţiei în genere. Prin termeni particulari subînţelegem termenii care determină exercitarea unei obligaţii concrete în cadrul celei generale. Ca şi termeni cei generali se consideră termeni principali. Dacă însă termenul nu este prevăzut în conţinutul contractului la exercitarea obligaţiei atunci în conformitate cu art. 194 CCRM exercitarea poate fi cerută de creditor în orice moment după cum şi debitorul este obligat şi are dreptul să exercite obligaţia oricînd. în legislaţie însă se accentuiază însă, că debitorul este obligat să exercite obligaţia în timp de 7 zile din momentul înaintării cererii creditorului. Trebuie de accentuat că debitorul nu întotdeauna poate să exercite obligaţia înainte de termen, dar numai în cazurile prevăzute de lege sau contract. De exemplu, legea nu permite depozitarului de a exercita contractul de depozitare înainte de termen.
Nu se permite nici stoparea exercitării obligaţiilor. Astfel în conformitate cu art. 196 CCRM, doar instanţa de judecată sau arbitraj, dacă sunt motive suficiente are dreptul să acorde debitorului amînarea sau evaluarea exercitării obligaţiilor.
Un rol important la exercitarea obligaţiilor îl are locul exercitării. Astfel obligaţia trebuie să fie exercitată la locul care este prevăzut de contract sau de lege, în baza căruia a luat naştere obligaţia sau care rezultă din conţinutul ei. De exemplu, la succesiune, conform art. 1443 CCRM, locul deschiderii succesiunii este ori domiciliul permanent al defunctului, sau dacă acesta nu este cunoscut, locul de aflare a bunurilor succesorale. Deci aici locul exercitării obligaţiilor este concretizat prin lege. Dacă însă nici în lege nici în contract locul nu este concretizat atunci, conform art. 197 CCRM, locul exercitării obligaţiilor civile se determină în felul următor.
- Pentru imobile – la locul aflării acestora;
- La exercitarea obligaţiilor băneşti – domiciliul creditorului de la locul naşterii obligaţiilor. Dacă însă pînă la data exercitării obligaţiilor creditorul şi-a schimbat domiciliul şi la informat despre aceasta pe debitor, acesta din urmă este obligat să exercite obligaţia la noul domiciliu al creditorului urmînd ca toate cheltuielile legate de schimbarea locului exercitării obligaţiilor să cadă în seama creditorului;
- Toate celelalte obligaţii se exercită la domiciliul sau sediul debitorului.
La exercitarea obligaţiilor trebuie să ce ţină cont şi de anumite modalităţi de exercitare. Astfel în dependenţă de modalităţi deosebim exercitarea totală şi în rate. De exemplu, contractul de vînzare-cumpărare a unui automobil se exercită total printr-o singură acţiune. Contractul de înstrăinare a unei case de locuit cu condiţia întreţinerii pe viaţă, dreptul de proprietate asupra casei trece treptat în rate.
Activitatea practică ne arată că obligaţiile nu întotdeauna se exercită în întregime, ele pot fi exercitate parţial sau necorespunzător. în dependenţă de anumiţi factori care determină calitatea exercitării, neexercitarea poate fi totală sau parţială. Consecinţele neexercitării se împart în cîteva categorii în dependenţă de obiectul exercitării:
- Consecinţele survenite în rezultatul neexercitării obligaţiilor în rezultatul transmiterii unui bun concret.
- Consecinţele survenite pentru neexecutarea lucrării. Aici pot surveni mai multe variante:
- în cazul neexercitării obligaţiei de a transmite creditorului un bun individual determinat în proprietate sau administrare economică, sau în folosinţă în conformitate cu art. 220. Creditorul are dreptul să ceară ca lucrul să fie luat de la debitor şi să fie predat creditorului.
În conformitate cu art. 602 CCRM dacă debitorul nu şi-a exercitat obligaţia de a îndeplini o anumită lucrare, creditorul are dreptul să îndeplinească pe contul debitorului.
