Spre deosebire de ţările romano-germanice unde izvorul de bază al dreptului este legea, în ţările familiei juridice anglo-saxone ca izvor de bază a dreptului este norma formulată de judecători şi exprimată în precedente judiciare.
Dreptul comun anglo-saxon ca şi dreptul roman s-a dezvoltat după principiul „Dreptul este acolo unde este apărarea1”. Şi necătînd la toate încercările de codificare dreptul comun englez, completat şi perfecţionat de legile „dreptului de echitate”, are la bază un drept de procedent creat de judecătorii. Acest fapt nu excludee creşterea rolului dreptului statular (legislativ).
Astfel, dreptul a obţinut o triplă structură:
- dreptul comun bazat pe precedent, izvor de bază;
- dreptul de echitate – care completează şi corectează izvorul de bază;
- dreptul statular – dreptul scris de origine parlamentară.
Trăsăturile specifice înţelegerii juridice în acest sistem de drept se explică prin formula: Mijlocul apărării judiciare e mai important decît dreptul, deoarece greutatea de bază se reduce la posibilitatea adresării în jurisdicţia regală. La
sfîrşitul sec. XIII creşte rolul şi importanţa dreptului statutar, în legătură cu ce rolul judecătorilor în crearea dreptului a început să fie restrîns, limitat. În sec. XIV-XV în legătură cu dezvoltarea relaţiilor burgheze a apărut necesitatea de a ieşi din limitele rigide ale precedentului. Rolul de judecată şi l-a asumat cancelarul regal, care a început să soluţioneze în ordinea anumitei proceduri litigiile privind adresarea către rege. Ca rezultat, de rînd cu dreptul comun, s-a creat dreptul de echitate. Pînă la reforma din 1873-1875 în Anglia exista dualismul judiciar: înafară judecăţilor, care aplicau dreptul comun, exista judecata Lordului-Cancelar. Reforma a intrigat dreptul comun cu dreptul de echitate într-un sistem integru al dreptului de precedent.
În familia juridică anglo-americană se deosebesc grupurile de drept englez şi legat de el prin originea sa – dreptul SUA. În grupul de drept englez intră Anglia, Irlanda de Nord, Canada, Austria, Noua Zelandă, fostele colonii britanice (în prezent 36 de state sînt membre ale Comunităţii). Dreptul SUA, avînd drept sursă dreptul englez, în prezent este destul de independent. Excepţii fac statul Luiziana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai sudice, pe teritoriul cărora este răspîndit dreptul Spaniei.
Dreptul comun este un sistem, care poartă amprenta istoriei, iar această istorie pînă în sec. XVIII este o istorie exclusiv a dreptului englez care s-a dezvoltat, după cum am menţionat deja, pe trei căi: formarea dreptului comun, completarea lui cu dreptul de echitate şi interpretarea statutelor.
Însă, dacă juriştii familiei juridice romano-germanice consideră dreptul o totalitate de norme juridice stabilite dinainte, atunci pentru un englez dreptul este în general aceea la ce va ajunge examinara judiciară. Pe continent juriştii sînt interesaţi în primul rînd de faptul cum este reglementată situaţia data, în Anglia – în ce ordine ea trebuie corectată pentru a ajunge la o hotărîre judiciară corectă.
În ţările din familia romano-germanică justiţia se face de către judecători care posedă diploma de jurişti; în Anglia chiar şi judecătorii din Tribunalul Suprem
pînă în sec. XIX nu trebuiau să aibă neapărat studii juridice universitare: ei însuşiau profesia lucrînd ca avocaţi şi studiind practica de procedură judiciară. Abia în timpurile noastre dobîndirea diplomei universitare a devenit o condiţie importantă pentru a deveni avocat sau judecător. Examenele profesionale care permit ocuparea de profesii juridice au devenit foarte serioase. Dar şi în prezent, după părerea englezilor, principalul este ca dosarele să fie examinate în judecătorii de către oamenii practici. După păreea lor, pentru a judeca bine este de ajuns să se respecte principiile de bază ale procedurii judiciare, care sînt o parte componentă a eticii generale.
Dreptul englez şi astăzi rămîne un drept judiciar, elaborat de către judecători în procesul examinării cazurilor aparte. Luînd în consideraţie regulile precedentului, o asemenea abordare asigură situaţia în care normele de drept ale sistemelor romano-germanice, în schimb fac dreptul mai cazuistic şi mai puţin concret.
Structura dreptului în familia juridică anglo-saxonă, concepţia dreptului, sistemul de izvoare ale dreptului, limbajul juridic – totul este diferit de cele din sistemele juridice ale familiei romano-germanice. În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în public şi privat, care este înlocuită aici cu divizarea în drept comun şi dreptul de echitate.
Ramurile dreptului englez nu sînt atît de bine pronunţate ca în sistemele de drept continentale, fapt ce l-au determinat doi factori: în primul rînd, toate judecătoriile au o jurisdicţie comună, adică pot examina diferite categorii de dosare – de drept public si privat. Jurisdicţia împărţită duce la delimitarea ramurilor dreptului, iar cea unificată are efect opus. În al doilea rînd, dreptul englez s-a dezvoltat treptat, pe calea practicii judiciare şi a reformelor legislative în cazuri aparte. În Anglia nu există coduri de tip european. Deaceea pentru un jurist englez
dreptul este omogen. Doctrina engleză nu cunoaşte discuţii despre diviziunile structurale ale dreptului, preferînd mai mult rezultatul decît argumentări teoretice.
Revoluţia Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american naţional independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituţiei federale scrise din 1787, a constituţiilor statelor ce au intrat în competenţa SUA, a fost un prim pas pe această cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului precedentului şi altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau spaniole ( Luiziana, California ) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit absorbite de dreptul comun.
În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul precedentului în interacţiune cu cel legislativ. În Anglia şi SUA exista aceeaşi concepţie a dreptului şi a rolului său. În ambele ţări există aceeşi divizare a dreptului, se folosesc aceleaşi metode de interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca şi pentru unul englez, dreptul este mai întîi de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în sistemul de drept americat numai după o aplicare şi interpretare a lui repetată de către judecătorii şi numai după ce se va putea face referire la hotărîrile judiciare care l-au aplicat şi nu la norme nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structură analogică cu structura dreptului comun. Dar numai în general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez şi cel american, multe din care sînt considerabile cu adevărat şi nu pot fi neglijate1.
Una din aceste deosebiri considerabile este legătura de structură federală a SUA. Statele din componenţa SUA sînt dotate cu o competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşî făuresc legislaţia lor şi sistemul de drept precedent, în legătură cu aceaste se poate spune ca în SUA există 51 sisteme de drept – 50 a statelor membre şi una federală. Judecătoriile feicărui stat îşi exercită jurisdicţia independent una faţă de alta şi de aceea nu este neapărat condiţia de respectare a
hotărîrii luate de judecătoria unui stat în altul.
Cît de puternică nu ar fi tendinţa spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sînt rare cazurile cînd judecătoriile state adoptă asupra unor dosare asemănătoare hotărîră neidentice, uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoacă coliziuni.
Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acţiounea puţin mai liberă a regulii precedentului, instanţle superioare judiciare ale statelor şi Curtea Supremă a SUA nici odată n-au fost legate de propriile lor precedente. De aici libertatea considerabilă şi capacitatea de manevre în timpul procesului de adaptare a dreptului la condiţia ce se schimbă. Această comportare mai liberă cu precedentul capătă o deosebiră importanţă în legătură cu competenţa judecătoriilor americane, necunoscută judecătoriilor engleze, de a exercita controlul asupra constituţionalităţii legilor. Dreptul controlului constituţional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii judiciare în sistemul american.
Posibilităţile mari ale influenţei judiciare asupra legislaţiei nu exclude faptul ca legislaţia în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare şi să fie mai importantă decît dreptul statular în Anglia. Aceasta se datorează în primul rînd existenţei constituţiei scrise, mai corect constituţiilor, şi în plus competenţei legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
În dreptul statular al SUA se întîlnesc numeroase coduri, care sînt cunoscute dreptului englez. În cîteva state acţionează codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură civilă, în toate penale, în unele de procedură penală.
O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea aşa numitelor legi şi coduri cu caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate a acelor părţi ale dreptului, unde acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor legi şi coduri este înfăptuită de Comisia Naţională a reprezentanţilor tuturor statelor împreună cu Institutul American de drept şi Asociaţia Americană a avocaţilor. Pentru ca proiectul să devănă lege, el trebuie să
fie adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul şi cel mai cunoscut este Codul comercial unitar, care a fost adoptat oficial în 1962.
În SUA ca şi în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea lor şi nu sînt garanţii că legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica judiciară.
Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-low este restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate şi nu stabilirea normelor de bază ale societăţii1.
1 „Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 стр-223
1 Давид Рене «Основные правовые системы современости» Москва: 1988, стр. 342
1 M.V.Dvoracec, Gh.Lupu „Teoria generală a dreptului” Iaşi 1996 pag.166
2 „Общая теория права и государства” Под редакцией В.В. Лазарева Москва: «Юрист» 1994 стр227
