Aplicarea normelor juridice la cazuri concrete prezintă unele note specifice de la o ramură de drept la alta şi chiar de la o categorie de acte individuale la alta. Astfel, sub aspectul sarcinilor impuse organelor de stat ce aplică dreptul, un act juridic normativ se deosebeşte de un act administrativ sau de un act de drept civil. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în sens strict juridic, toate organele de stat – legislative, executive, judecătoreşti, realizează acte de aplicare a dreptului, dar cu o pondere diferită[1].
Dar indiferent de particularităţile prezentate, aplicarea dreptului în fiecare dintre ramurile sistemului de drept parcurge anumite faze. Astfel, în momentul ivirii spre soluţionare a unui caz concret, organul de stat competent trebuie să verifice contextul de împrejurări în care situaţia este plasată (să facă deci o stabilire a stării de fapt). În al doilea rând, organul chemat să aplice dreptul trebuie să identifice dintre reglementările în vigoare pe acelea aplicabile cazului dat (să selecteze normele adecvate) şi în sfârşit, prin interpretarea corectă a materialului normativ să facă încadrarea juridică şi să adopte soluţia cea mai potrivită (rezolvarea concretă a cazului). Se conturează, astfel, trei faze ce caracterizează prioritar activitatea organelor judecătoreşti, şi anume:
- a) Stabilirea stării de fapt este momentul în care are loc investigarea împrejurărilor, faptelor care însoţesc cazul dedus soluţionării. Cercetând starea de fapt, organul de aplicare a dreptului trebuie să depună toate eforturile pentru descoperirea adevărului obiectiv, a situaţiei reale sub toate aspectele. Numai în felul acesta se va putea face o judicioasă încadrare juridică a cazului dat.
- b) Stabilirea normei de drept ce trebuie aplicată este o fază deosebit de importantă, întrucât are loc încadrarea situaţiei de fapt în litera şi spiritul dispoziţiilor legale în vigoare. Astfel spus, are loc o calificare juridică a cazului dat, care depinde nu numai de identificarea textului normativ dar şi de constatarea că acesta este autentic, e reprodus într-o publicaţie oficială, nu a fost abrogat expres sau implicit. La fel de importantă este şi verificarea concordanţei normei respective cu actele normative superioare în primul rând cu Constituţia şi celelalte legi. Dacă apar conflicte între două sau mai multe reglementări cu vocaţie concurentă la soluţionarea aceluiaşi caz, trebuie în prealabil, soluţionate aceste conflicte. Uneori, conflictul este numai aparent şi atunci organului de aplicare îi revine sarcina sporită de a interpreta şi alege norma potrivită. Trebuie relevat şi în acest context, rolul pe care identificarea conţinutului complet şi corect al normei de drept (interpretarea) îl îndeplineşte în înfăptuirea principiului legalităţii.
- c) Elaborarea actului de aplicare reprezintă faza finală a aplicării dreptului în care se elaborează decizia juridică (soluţia cazului dat). O asemenea decizie are ca efect: stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Decizia juridică trebuie adoptată numai de către organul competent să soluţioneze o cauză anume. Ea trebuie să respecte unele cerinţe de conţinut şi de formă care pot varia de la o ramură de drept la alta şi chiar de la o categorie de norme juridice la alta. De asemenea, decizia juridică trebuie să invoce actul normativ ale cărui dispoziţii fundamentează soluţia adoptată.
Prin unele decizii se indică sancţiunea pe care trebuie să o suporte persoana ce a săvârşit o faptă ilicită. Dar actele de aplicare a dreptului nu se rezumă numai la actele de sancţionare. Sunt situaţii în care dispoziţia actului de aplicare dat de un organ de stat indică acţiunea licită pe care o persoană sau anumite persoane pot să o săvârşească (este cazul numirii unei persoane într-o funcţie sau înfiinţării unei persoane juridice (regii autonome).
[1] Parlamentul, de exemplu, în calitate de legiuitor face preponderent acte de elaborare a dreptului, deşi potrivit atribuţiilor avute face şi acte de aplicare a dreptului (aprobă structura Guvernului). Dimpotrivă, Guvernul ca organ executiv realizează preponderent acte de aplicare a legii, deşi emite şi acte normative (în virtutea competenţei avute). Ministerele şi organele locale fac, primul rând, acte de aplicare a actelor normative. Cât priveşte organele judecătoreşti, acestea prin natura lor nu pot elabora acte normative ci numai acte de aplicare a dreptului, la cazuri concrete.
