Aşa cum s-a arătat, Statele Unite ale Americii sunt un stat federal, istoria federalismului american fiind legată de lupta pentru independenţă a fostelor colonii care au alcătuit nucleul actualelor S.U.A.
Într-o primă etapă, cele 13 foste colonii britanice au constituit o confederaţie la 15 noiembrie 1777. Fiecare colonie a devenit o republică independentă şi suverană, având propria sa constituţie. Singura instituţie comună confederaţiei era Congresul Statelor Unite, în care fiecare stat dispunea de un vot. Congresul se reunea o singură dată pe an pentru a exercita câteva competenţe pe care statele confederate deciseseră să le exercite în comun: diplomaţia, tratatele internaţionale, armata, războiul, moneda şi legăturile poştale. În această perioadă confederaţia nu avea un organ executiv.
După încheierea războiului de independenţă împotriva Marii Britanii, între state – unite pentru moment în lupta comună – au reapărut o serie de diferenţe şi inegalităţi. În acelaşi timp au devenit vizibile şi avantajele constituirii unui stat federal, formulă care a fost reţinută de Convenţia din 1787 ce a fost convocată în principiu pentru a revizui înţelegerea confederală din 1777. Participanţii la Convenţie, depăşindu-şi mandatul, au elaborat – aşa cum s-a văzut – un text în care au fost fundamentate structurile şi principiile noii organizări statale. O campanie susţinută în special prin jurnalul „Federalistul”, animat de Hamilton, Madison şi Jay, a permis intrarea în vigoare a noii constituţii, la 1 ianuarie 1789. În 1791 a fost adoptat cel de al X-lea Amendament, care are o însemnătate hotărâtoare pentru fundamentarea relaţiilor dintre federaţia americană şi componentele sale. Amendamenul X, deosebit de important, adoptat în 1791, are următorul cuprins: „Acele puteri care nu sunt nici delegate de Constituţia Statelor Unite, nici interzise de ea pentru state sunt rezervate pentru aceste state sau pentru
popor”.
În pofida acceptării principiilor de organizare federală, contradicţiile dintre state au continuat să se manifeste în măsura în care în viaţa socială americană s-a pus problema abolirii sclavajului. În 1861, 11 state (numărul statelor crescuse considerabil în acea perioadă) şi-au declarat secesiunea faţă de autorităţile de la Washington şi au constituit o nouă confederaţie, cu capitala la Richmond (Virginia),alegându-l ca preşedinte pe Jefferson Davis. După patru ani de război civil, rebeliunea sudistă a fost înfrântă, dar aceasta a avut importante consecinţe asupra federalismului american, care a devenit un federalism închis, statele federate pierzându-şi definitiv competenţele exterioare ale suveranităţii lor. Pe de altă parte, s-a înregistrat şi o creştere inerentă a autorităţii guvernului federal faţă de state.
În prezent, statele ce compun S.U.A. sunt în număr de 50. Puterile statului federal sunt destul de întinse, deoarece el trebuie să intervină pentru a elimina eventualele disparităţi şi pentru a asigura înfăptuirea unor obiective economice şi sociale. Politica lui New Deal promovată de Roosevelt a fost o expresie a creşterii autorităţii puterii centrale. De altfel, fenomenele de criză cu care era confruntată pe atunci S.U.A. necesitau măsuri energice, întreprinse la scara întregii federaţii. În acelaşi timp, înfăptuirea unor obiective precum lupta împotriva sărăciei a dus la asocierea unor colectivităţi locale şi a răsturnat schemele originare, care lăsau un loc important autonomiei financiare a statelor federale. Cu toate acestea, centralizarea s-a întărit, ea a garantat şi garantează drepturile statelor care nu pot fi în nici un caz reduse la nivelul unor autorităţi locale.
În ceea ce priveşte relaţiile între statul federal şi statele federate, câteva principii trebuie enunţate: revizuirea Constituţiei federale nu poate fi făcută decât cu participarea statelor federate. Congresul poate efectua o revizuire cu majoritatea de două treimi, dar la cererea parlamentelor a două treimi din statele federate se poate reuni o Convenţie consacrată modificării Constituţiei. Amendamentele adoptate trebuie să fie aprobate într-un termen fixat de Congres de către trei pătrimi din statele federate înainte de intrarea lor în vigoare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că în virtutea suveranităţii interne de care dispun, statele federate au dreptul să-şi adopte fiecare propria sa constituţie. Parlamentele statelor sunt bicamerale, cu excepţia statului Nebraska (începând din 1937). În cadrul statelor, puterea executivă revine unui guvernator, ales de cele mai multe ori pe patru ani, prin sufragiu universal şi direct, ceea ce îi dă o autoritate considerabilă.
În ce priveşte repartiţia competenţelor legislative, aceasta – după cum s-a arătat – în spiritul celui de al X-lea Amendament, revine de regulă statelor, cu excepţia problemelor care au fost transferate în competenţa statului federal. Astfel, legile statelor sunt competente de a decide statutul persoanelor (căsătorie, divorţ, succesiuni), regulile privind sistemul electoral, legislaţia penală, bancară şi de asigurări, regulile de circulaţie (cu excepţia autostrăzilor federale), organizarea judiciară, legislaţia în ceea ce priveşte învăţământul, sănătatea, problemele sociale, armele, jocurile, drogurile.
Dată fiind marea diversitate de condiţii locale, există şi vizibile diferenţe între legislaţiile în vigoare în diferite state. În general, în foarte multe situaţii, statul federal caută să respecte legislaţia locală elaborată în considerarea unor tradiţii şi moravuri, care datează de mult timp. Statul federal a făcut, aşa cum se ştie, mari eforturi pentru a putea impune desegregarea şcolilor şi recunoaşterea dreptului de vot al populaţiei de culoare. În viaţa politică americană, tradiţiile specifice diferitelor state sau localităţi fac să se dezvolte un anumit „localism”. Acesta se manifestă în special prin grija parlamentarilor (deputaţi sau senatori) de a se preocupa de rezolvarea problemelor ce le sunt transmise de circumscripţiile în care au fost aleşi.
Luat în ansamblu, sistemul federal american de organizare asigură un anumit echilibru între prerogativele puterii centrale şi drepturile recunoscute statelor. Deşi de la războiul de secesiune din 1861-1865 nu s-au mai ivit situaţii ale unor divergenţe fundamentale, deosebirile persistă totuşi, iar guvernul central – în ciuda tendinţelor sale de a-şi extinde autoritatea – nu poate depăşi anumite limite dictate de cel de al X-lea Amendament.
