Cel care analizează acest tip de fenomene este Jean Carbonnier[1], care consideră nondreptul ca „absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane unde dreptul ar fi avut o vocaţie teoretică de a fi prezent”, restrângerea sau retragerea acestuia, „abandonarea de către drept a unui teren pe care-l ocupa sau care era de competenţa lui să-l ocupe”.
După opinia lui, există trei tipuri de nondrept:
- Nondreptul prin autolimitarea dreptului – dreptul se limitează el însuşi şi organizează aşa-numite instituţii juridice de nondrept. Există, astfel:
- Locuri de nondrept – cum ar fi dreptul de azil, în multiplele sale forme pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, care poate fi considerat ca o recunoaştere a unor insule de nondrept (de nondrept penal) – ascunzători în care dreptul nu are acces sau are un acces foarte limitat;
- Perioade de nondrept (intensitatea dreptului nefiind aceeaşi în toate momentele unei perioade date). Exemplu clasic este cel al calendarului judiciar al Romei antice, în care zilele erau împărţite în „faste” (în care se puteau ţine judecăţi) şi „nefaste” (închise acţiunii legii, în care judecăţile erau interzise). Chiar şi astăzi, spunea Carbonnier, duminicile, sărbătorile legale, nopţile etc. nu sunt în mod complet juridice (acţiunea dreptului este limitată);
- Nondrept intelectual – „acel regim juridic în care regula de drept prezentând lacune, şi extinderea prin analogie fiind interzisă, anumite situaţii nu sunt conceptual cuprinse de către drept”. În aceste condiţii, sublinia Carbonnier, maxima „Tot ce nu e interzis este permis” poate fi tradusă prin „Tot ce nu este în mod expres juridicizat este nondrept”.
- Nondreptul prin autoneutralizarea dreptului – este situaţia în care dreptul, prin propriile sale exigenţe se autoanihilează, determinând neutralizarea juridicităţii unor fenomene juridice. Exemple:
- Exigenţa dovezii elimină în afara dreptului tot ce nu poate fi dovedit.
- Exigenţa existenţei unei intervenţii umane pentru a săvârşi dreptul tinde să scoată din sfera dreptului tot ce este considerat a valora mai puţin decât această intervenţie.
- Nondreptul prin rezistenţa faptului la drept. După opinia lui Carbonnier, din perspectiva sociologiei juridice, nu orice obstacol opus dreptului creează nondrept, iar fenomenele de violare a dreptului nu sunt fenomene de nondrept prin simplul fapt că ele violează dreptul. Pentru a putea considera faptele nepedepsite de încălcare a dreptului ca aparţinând nondreptului este necesar ca dreptul să fi renunţat la sesizarea şi urmărirea acestor fapte, iar această renunţare să aibă caracter de generalitate. În cazul criminalităţii nepedepsite, spunea autorul, dreptul nu a renunţat la urmărirea şi pedepsirea celor vinovaţi, iar dacă, în virtutea principiului oportunităţii urmăririlor acest lucru se întâmplă, această renunţare nu are valabilitate decât cu titlu particular.
Nondreptul, afirma Carbonnier, poate fi privit şi ca alegere individuală care poate fi:
- a) difuză atunci când individul inserat într-o situaţie juridică poate decide dacă va trăi sau nu în mod juridic. Un exemplu ilustrativ este cel al dreptului familiei. Instituţia familială are, indiscutabil, o reglementare juridică, ea presupunând un set de drepturi şi obligaţii legale, prevăzute în coduri, legi sau alte acte normative. Numai că cei mai mulţi oameni practică dreptul doar cu intermitenţă, când nu pot face altfel (ca, de exemplu, în cazul încheierii căsătoriei), în rest trăind ca şi cum dreptul n-ar exista.
- b) organică atunci când nondreptul este perceput ca un reflex al dreptului. În acest caz, în faţa instituţiei juridice se ridică un fel de instituţie umbră (shadow-institution), cu structuri similare dar mai mlădioase, mai puţin rigide.
Exemple de nondrept – rezultate ale alegerii organice ar fi:
- situaţiile de fapt – care fie înlocuiesc situaţiile de drept (ex., mariajul de fapt, separarea de fapt, filiaţia de fapt etc.), fie au decăzut din starea de drept intenţionată iniţial în urma unor obstacole juridice (ex., posesiunea de bun-credinţă sau societăţile de fapt);
- situaţiile de prietenie – bazate pe constatarea că viaţa socială se poate ordona după două axe fundamentale – dreptul şi prietenia -, ea putând funcţiona perfect fără drept, doar prin amiciţia reciprocă a indivizilor.
În general vorbind, consideră autorul, din punct de vedere ierarhic, fenomenele de drept au un caracter secundar în raport cu cele de nondrept, cu precizarea că nondreptul nu înseamnă nici neant, nici haos. El reprezintă „o lume de relaţii pe care dreptul nu le părăseşte, când el se retrage, în favoarea disoluţiei şi dezordinii. Terenul evacuat de el va fi reocupat în mod simplu de vechii ocupanţi, principii de ordine, de pace şi armonie cărora li se postulează anterioritate faţă de drept”.
Din punct de vedere cronologic, conform celor mai mulţi autori, tendinţa este de evoluţie de la nondrept la drept, de la dreptul rudimentar specific societăţilor arhaice, la dreptul dezvoltat al societăţilor evoluate, perspectiva părând a fi un supradrept care să corespundă complexităţii societăţii viitoare. Numai că, spune Carbonnier, din punct de vedere sociologic lucrurile nu pot fi absolutizate. Astfel că, dacă este indiscutabil că domenii vaste care erau altădată sub resortul moravurilor se juridicizează, nu e mai puţin adevărat că o serie întreagă de fenomene tipice pentru vremurile noastre înseamnă teren câştigat de nondrept.
[1] J. Carbonnier, Ipoteza nondreptului în Sociologia franceză contemporană. Antologie de I. Drăgan şi I. Aluaş, Ed. Politică Bucureşti, 1971, pag. 741 – 754
