Cunoaştem şi admitem că, în domeniul dreptului, ramurile sale se grupează în funcţie de obiectul specific de reglementare şi de fundamentare a noţiunii centrale a domeniului de reglementare.
Pentru dreptul administrativ un asemenea obiect şi noţiunea centrală sunt reprezentate de administraţia publică, fie că ne raportăm la administraţia publică de stat, la administraţia publică a comunităţilor locale, la activitatea administraţiei de stat şi/sau la activitatea altor organe ale statului, altele decât cele aparţinând administraţiei publice. În acest sens, trebuie să avem în vedere soluţia oferită de Constituţia României din 1991, mai precis Constituţia revizuită din 2003, care admit, deopotrivă, soluţia existenţei actului administrativ în cazul oricărei autorităţi publice .
Stabilirea cu precizie a conţinutului şi a sferei noţiunii de administraţie publică are importanţă şi teoretică şi practică – întrucât nu se poate face abstracţie de existenţa dreptului pozitiv – şi presupune o stăruitoare acţiune de interpretare şi explicare a normelor juridice în vigoare, prin raportare la constantele doctrinei din statele cu sisteme democratice stabile. În acest sens, pentru domeniul abordat, va fi necesară explicarea fenomenului administrativ, gen proxim strict legat de practica autorităţilor publice, a organelor administrative şi a altor organe de stat.
În doctrina românească din perioada interbelică, în spiritul principiului separaţiei puterilor, s-a admis că dreptul administrativ cuprinde normele conform cărora se desfăşoară activitatea organelor care fac parte din puterea executivă. Această constantă nu a fost ferită de numeroase dezbateri şi păreri, mai mult sau mai puţin contrare, de soluţii diferite privitoare la sfera şi conţinutul noţiunii de administraţie a statului.
În literatura de specialitate de după război şi de până în 1989, dezbaterile au abordat teme centrale precum cele ce se refereau la obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ în raport cu cel al administraţiei, relaţia dintre realizarea puterii de stat şi categoriile de organe de stat care o îndeplineau, cristalizarea activităţii economice în raport cu activitatea administrativă, delimitarea activităţii juridice şi a activităţii politice a organelor administraţiei de stat ş.a.
În Europa Occidentală, în schimb, s-a înregistrat o îndepărtare de la paradigmele clasice şi a fost pusă în discuţie atât relaţia dintre organele executive şi cele legislative, respectiv executiv-administraţie, cât şi elementele de referinţă ale şcolii clasice, respectiv serviciul public şi interesul public, care reprezintă, în fapt, raţiunea existenţială a autorităţilor publice, a majorităţii organelor de stat.
Literatura de specialitate de după 1989, cu precădere după adoptarea Constituţiei din 1991 revizuită în 2003, abundă în abordări care urmăresc cantitatea în detrimentul calităţii. Cu toate acestea, raportându-ne la exigenţele logico-metodologice clasice, vom remarca faptul că noţiunea de administraţie publică trebuie raportată la fenomenul administrativ şi la fenomenul puterii publice, elemente ale teoriei separaţiei puterilor în stat. Primul fenomen este cercetat de ştiinţele administrative, în timp ce al doilea face obiectul dreptului administrativ.
Părerea dominantă în doctrina contemporană apreciază că orice sistem administrativ poate fi comparat cu o serie de mecanisme cibernetice, plasate unul într-altul, denumit fapt administrativ, sintagmă care evocă, în sfera ştiinţei administraţiei, toate activităţile de natură administrativă, adică, fenomenul administrativ, care ar urmări să atingă anumite obiective sociale. În fapt, orice activitate de natură administrativă este realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi şi interese ale altor grupuri de oameni. Astfel, nu se poate face abstracţie de dimensiunea socială a faptului administrării îndeplinit de oameni care au în spate interese proprii, deci o anumită motivaţie şi nici de subordonarea interesului propriu faţă de interesul public.
În termenii ştiinţei administraţiei, orice fapt administrativ presupune, în esenţă, o activitate de organizare, de conducere, de coordonare şi de combinare a unor mijloace şi resurse în vederea îndeplinirii unor obiective fixate de autorităţi ierarhice superioare. Pentru a-l deosebi de activitatea de administrare, în sens economic sau tehnic, care presupune resorturi de gestiune sau de gospodărire a unor lucruri, vom reţine că, în esenţă, fenomenul administrativ incubă mai multe trăsături: este un fenomen social; presupune organizarea mijloacelor pentru îndeplinirea obiectivelor; obiectivele sunt fixate de autorităţi superioare şi se extind până la activitatea de înfăptuire materială a valorii stabile, căreia îi este subordonată.
În acest moment al demonstraţiei, în consonanţă cu alte opinii dominante, vom putea să conchidem şi să afirmăm că, atunci când obiectivul (valoarea) pe care o are de îndeplinit un fapt administrativ este o valoare politică, ne aflăm în faţa unei administraţii publice.
