Supremaţia Constituţiei este o calitate a Constituţiei[1] care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate într-un stat, fiind sursa reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic.
Supremaţia constituţională se fundamentează pe conţinutul şi forma ei: supremaţie materială şi formală. Supremaţia materială se bazează pe faptul că întreaga ordine juridică se bazează pe Constituţie. În ceea ce priveşte supremaţia formală, ea se explică prin divizarea constituţiilor în rigide şi suple (flexibile). Această clasificare ţine de formele de elaborare a constituţiei.
Supremaţia constituţiei a fost şi este fundamentată pe democratism.[2] Constituţia este unul din mijloacele juridice de realizare a democratismului în organizarea activităţii statului.
Constituţia este sursa fundamentală a sistemului politic ca şi a sistemului juridic naţional. Ea este plasată în fruntea ierarhiei actelor politice şi a actelor normative cărora le conferă legitimitate politică şi respectiv juridică, în măsura în care acestea corespund întru totul normelor şi principiilor pe care ea le consacră.
Conţinutul Legii fundamentale reflectă condiţiile social-politice şi istorice existente la un moment dat într-o societate dată, tradiţiile istorice, interesele naţionale, cultura politică a poporului.
Constituţiile scrise sunt elaborate de organisme reprezentative la nivel naţional (Adunările Constituante, Congrese) a căror membri au calitatea de reprezentanţi ai naţiunii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului este o parte integrantă a acestuia. Stabileşte principiile fundamentale pentru întregul sistem de drept. Toate celelalte ramuri îşi găsesc punctul de plecare în prevederile constituţiei. Orice abatere de la aceasta este considerată o încălcare a constituţiei, ea ducând la nulitatea normei respective. Dacă o normă constituţională este modificată, atunci se modifică şi norma ramurii de drept, deoarece în permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu Constituţia.[3] Supremaţia Constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar este asigurată în acelaşi timp şi de garanţii. Asigurarea supremaţiei constituţiei înseamnă şi asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice în stat.[4]
[1] I.Muraru, „Drept constituţional şi instituţii politice” Ed. ACTAMI, Bucureşti 1998, p. 66
[2] 1. Muraru, op. cit., p.7
[3] I. Muraru, op. cit., p.70
[4] C. lonescu, „Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale”, Lumina Lex., 1997, p,213.
