Al doilea compartiment al structurii puterii executive este Guvernul indiferent de forma de guvernământ a statului, prezidenţială sau parlamentară. Guvernul reprezintă componentul de bază al puterii executive, deoarece lui îi revin cele mai importante atribuţii în realizarea funcţiei de aducere la îndeplinirea legilor. Vom preciza noţiunea de putere executivă care adeseori se confundă cu executarea legilor. Executarea legilor constituie obligata tuturor subiecţilor raporturilor de drept, tuturor autorităţilor, indiferent dacă posedă un caracter public sau nu. Cînd vorbim de puterea executivă, nu trebuie să uităm că în această sintagmă persistă noţiunea! de putere, ceea ce înseamnă capacitatea de a impune un comportamet. Deci în executarea legilor trebuie să existe un organ învestit cu putere de a impune un comportament.
Pentru ca legea să poată fi executată este nevoie de a organizai executarea ei, de a pregăti cadrul material-financiar, organizaţional metodic. De exemplu, pentru a aduce la îndeplinire legea cu privire învâţâmînt, este nevoie de şcoli, licee, colegii, universităţi care trebuie dotate cu mobilă, inventar, materiale didactice etc, apoi este necesari un program de pregătire a specialiştilor, studenţi, profesori, burse, sa etc. etc.
Organizarea îndeplinirii legilor revine Guvernului. în acest scop el este învestit cu anumite funcţii cu caracter de putere, deoarece, fiind adoptat cadrul necesar organizatoric pentru executarea legii, ele devin obligatorii. Astfel, puterea executivă o putem defini ca o activitate de organizare a îndeplinirii legilor materializată în acte adminisirative cu caracter normativ sau nenormativ, obligatorii pentru toţi subiecţii raporturilor de drept în scopul executării legilor.
Conform Constituţiei (art.96), Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală .
Modalităţile de Investire şi demisie a Guvernului. Constituţia republicii nu formulează o definiţie a naturii juridice a Guvernului, cum defineşte, de exemplu, Parlamentul ca organ reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legislativă a statului. Constituţia porneşte de la fixarea rolului Guvernului (art.96) stabilind că acesta asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Corelînd această funcţie cu principiul separării puterilor în stat, cu rolul Guvernului în exercitarea puterii executive, vom defini guvernul ca organul central al puterii executive care asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, organizează realizarea administraţiei publice pe întregul teritoriu al ţării şi în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii.
Învestitura Guvernului este prevăzută de art,98 din Constituţie. în conformitate cu aceasta, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Desemnarea candidatului de către Preşedintele Republicii nu este o simplă formalitate, ci constituie un act politic, o manifestare de voinţă, nu atît a Preşedintelui cît a Parlamentului, deoarece acesta, conform dispoziţiilor constituţionale, aprobînd direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului, va materializa în Programul naţional de guvernare platformele politice ale partidelor majoritare din Parlament, program de care se va conduce Guvernul în activitatea sa. Din aceste considerente, Preşedintele, înainte de desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, este obligat să consulte majoritatea parlamentului (art.82).
Consultarea nu are nici ea un caracter formal, ci reprezintă un mecanism de echilibrare a puterilor, de aplanare a unor eventuale conflicte politice. În cazul în care în Parlament majoritatea parlamentară o are un partid politic sau o alianţă care deţine „pachetul” de vot, Preşedintele consultă această majoritate în scopul aprecierii pe cine să desemneze în funcţia de Prim-ministru. Desemnarea unui candidat împotriva voinţei majorităţii parlamentare lipseşte de sens consultarea, deoarece acesta oricum nu va primi votul de încredere. In această optică, vom menţiona reglementarea confuză de la art. 82 care stabileşte că Preşedintele consultă majoritatea parlamentară, reglementare stabilită de majoritatea parlamentară agrară la adoptarea constituţiei, posibil sperînd că această majoritate să se menţină mereu la putere. Dar ce va face Preşedintele în cazul cînd în Parlament nu se va crea o majoritate parlamentară, nu cumva se va putea înţelege că în această situaţie el poate să nu consulte Parlamentul?
Constituţia României, de exemplu, la acest capitol fixează în art. 102 că Preşedintele consultă partidul care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Oricum, în cazul în care în Parlament nici un partid nu deţine majoritatea absolută, şi nici nu s-a creat o majoritate dintr-o alianţă de partide, Preşedintele va consulta fiecare formaţiune politică din Parlament şi va propune candidatul sau candidaţii care au obţinut cel mai mare sprijin din partea partidelor parlamentare pentru a înlesni acordarea votului de încredere.
Odată desemnat, candidatul la funcţia de Prim-ministru va întocmi lista membrilor guvernului o problemă dificilă şi cu multe semnificaţii de ordin politic.
Conducîndune de logica alin.3 al art. 101 din Constituţie care prevede că, în cazul demisiei Primului-ministru, demisionează întregul Guvern, trebuie să înţelegem că Primul-ministru, fiind responsabil personal în faţa Parlamentului de rezultatele guvernării, are dreptul să-şi aleagă echipa pe care o va conduce conform capacităţilor şi posibilităţilor de care dispune, după criteriile stabilite de el. bineînţeles profesionalism înalt, devotament, atît cauzei, cît şi lui personal, cinste, onoare şi alte calităţi pe care trebuie să le întrunească membrii Guvernului. In cazul cînd i se impune echipa de miniştri după diferite algoritmuri, el riscă să se pomenească cu o echipă care îl va duce vertiginos spre o demisie. In fond, legea nu stabileşte modalitatea selectării candidaţilor în echipă, înţelegîndu-se că aceasta este prerogativa Prim-ministrului, însă legea nici nu-l protejează de presiunile exercitate asupra lui de a include în echipă persoane care ar reprezenta interese corporative, uneori chiar şi particulare.
