Economia şi securitatea naţiunilor dezvoltate sunt dependente de tehnologiile informaţionale şi de infrastructura informaţională. În centrul infrastructurii informaţionale, de care depinde omenirea, se află INTERNETul, un sistem conceput iniţial pentru folosirea în comun a cercetărilor neclasificate între oamenii de ştiinţă care nu erau suspectaţi de folosirea abuzivă a reţelei. Este acelaşi Internet care astăzi conectează sute de milioane de calculatoare din diferite reţele, rezolvând cele mai multe servicii de bază ale naţiunilor şi conducând la funcţionarea infrastructurilor.
Aceste reţele de calculatoare, de asemenea, controlează obiecte fizice, cum sunt transformatoarele electrice, trenurile, staţiile de pompare, containerele chimice, radarele, bursele de valori, toate existând dincolo de spaţiul cibernetic.
Infrastructurile critice sunt, potrivit unei definiţii a Comisiei Europene, „instalaţiile fizice şi de tehnologia informaţiei, reţelele, serviciile şi activele care, în caz de oprire sau distrugere, pot să producă incidente grave asupra sănătăţii, securităţii sau bunăstării economice a cetăţenilor sau activităţilor guvernelor statelor membre”.
Infrastructurile critice înglobează:
- Instalaţii şi reţele din sectorul energiei (în special instalaţiile de producere a electricităţii, de petrol şi de gaze, instalaţiile de stocare şi afinăriile, sistemele de transport şi de distribuţie);
- Sistemele de tehnologia comunicaţiilor şi informatică (telecomunicaţiile, sistemele de radiodifuziune, reţelele de televiziune, nodurile informatice şi reţelele, sistemele de radionavigaţie prin satelit, inclusiv internet-ul etc.);
- Sistemul financiar (sectorul bancar, pieţele de valori şi investiţiile);
- Sectorul de îngrijire a sănătăţii (spitale, instalaţii de îngrijire a bolnavilor şi băncile de sânge, laboratoare şi produse farmaceutice, servicii de urgenţă, de căutare şi salvare);
- Sectorul alimentar (securitate, mijloace de producţie, distribuţie şi industrie agroalimentară);
- Sistemele de aprovizionare cu apă (rezerve, stocuri, tratament şi reţele de distribuţie);
- Sistemul de transporturi (aeroporturi, porturi, instalaţii inter-nodale, căi ferate, reţele de tranzit de masă, sisteme de control trafic);
- Sistemele de producţie, stocare şi transport ale produselor periculoase (materiale chimice, biologice, radiologice şi nucleare);
- Administraţia (servicii de bază, instalaţii, reţele de informaţii, active, locuri importante, monumente naţionale).
Aceste infrastructuri aparţin sectorului militar sau civil, guvernamental, public sau privat şi sunt interdependente. De aceea, în concepţia Comisiei Europene, autoritatea publică trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru consolidarea şi protecţia acestor infrastructuri. Aceste interdependenţe fac să crească foarte mult vulnerabilităţile întregului sistem şi ale tuturor infrastructurilor. De aceea, este foarte posibil ca, în mod paradoxal, paralel cu procesul de integrare europeană, numărul infrastructurilor critice să crească.
Infrastructurile critice nu au un caracter static, ci cunosc o anumită dinamică, unele putând deveni critice, altele, securizate, putând ieşi din această categorie.
Ca o concluzie privind gestionarea securităţii infrastructurilor critice, responsabilitatea identificării, evaluării, protecţiei şi securizării acestora, în condiţiile creşterii interdependenţelor, accentuării vulnerabilităţilor şi proliferării ameninţărilor la adresa infrastructurilor critice, capătă valenţe şi valori internaţionale, devenind o chestie vitală pentru buna funcţionare a societăţii.
Infrastructurile critice nu vor fi protejate complet şi în orice moment, dar evaluarea ameninţărilor la adresa acestora, a vulnerabilităţilor de sistem şi de proces la pericole şi ameninţări, cooperarea internaţională şi realizarea unui sistem european (regional, global) de identificare, monitorizare, evaluare, securizare şi protecţie a infrastructurilor critice creează premise pentru ca securitatea acestora să poată fi gestionată în mod eficient.
O direcţie prioritară de acţiune pentru securitatea naţională a României o reprezintă necesitatea declanşării unui amplu proces de dezvoltare, modernizare şi asigurare a protecţiei infrastructurii critice, a elementelor vitale ce vizează pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale [1]. În acest scop, se va acţiona pentru modernizarea şi adaptarea legislaţiei şi instituţiilor, în raport cu dinamica reală a procesului, cu exigenţele impuse de noile riscuri şi ameninţări şi cerinţele determinate de nevoile de cooperare în cadrul NATO, Uniunii Europene şi parteneriatelor strategice.
Opţiunile strategice ale României au în vedere dezvoltarea rapidă a unor reţele de infrastructură specializate şi eficiente, compatibile cu cele europene şi euroatlantice, capabile să potenţeze atât dezvoltarea susţinută şi modernizarea accelerată a economiei, cât şi securitatea naţională, în care scop vor fi lansate programe ample de investiţii naţionale, în cooperare şi în parteneriat.
Un rol important revine elaborării unei strategii unitare de protecţie, pază şi apărare a infrastructurii critice, capabilă să asigure continuitate, coerenţă, unitate metodologică şi procedurală, precum şi o reală eficienţă antiteroristă. Securitatea infrastructurii critice va viza atât contracararea riscurilor generate de acţiuni ostile, cât şi a celor produse de accidente sau forţe ale naturii şi trebuie să prevadă şi măsurile de restabilire a funcţionării activităţilor în cazul distrugerii sau avarierii elementelor de infrastructură.
[1] Strategia de securitate naţională a României, 2006
