În cazul oricărui act normativ, interpretarea vizează stabilirea înţelesului textului acestuia, sau mai exact precizarea voinţei autorului său exprimate în prin acesta. Ca act scris, constituţiei i se aplică de asemenea canonul celor patru metode de interpretare stabilite cu peste un secol şi jumătate în urmă de către Savigny[1]: interpretarea gramaticală, interpretarea logică, interpretarea sistematică şi interpretarea istorică. Prima metodă, cea mai des uzitată, determină înţelesul textului de lege pe baza semnificaţiei obişnuite a termenilor pe care îi conţine, privite în raport de funcţia lor sintactică . Interpretarea logică vizează decelarea conexiunilor logice dintre diversele dispoziţii ale unui act şi implicaţiile acestora; de multe ori un text neagă ceea ce nu afirmă explicit, iar alteori tot ceea ce nu se interzice în mod expres este permis. A treia metodă de interpretare pune accentul pe caracterul de sistem ordonat şi raţional organizat al dreptului pozitiv, căutând să plaseze actul interpretat în contextul său normativ, să precizeze raporturile sale cu alte acte normative mai generale sau de detaliu, să identifice alte norme incidente cazului în discuţie şi să decidă pe această bază regula aplicabilă. Metoda istorică pune accentul pe stabilirea înţelesului textului interpretat pe baza proiectelor şi documentelor pregătitoare ale actului normativ în discuţie, a dezbaterilor parlamentare şi a luărilor de poziţie ale celor implicaţi, cu alte cuvinte pe ceea ce în doctrina engleză şi americană (unde această metodă se bucură de o apreciere deosebită) se numeşte „legislative history”.
Alături de metodele obiective de interpretare, mai putem avea în vedere intenţia autorilor actului interpretat, caz în care operează interpretarea teleologică. Ea vizează obiectivul avut în vedere de legiuitor, obiectiv care reiese din expunerea de motive sau din preambulul actului interpretat, din dezbaterile legislative (caz în care ne apropiem deja de interpretarea istorică) sau din structura şi conţinutul de ansamblu al actului interpretat (caz în care ne apropiem de interpretarea sistematică).
În privinţa acestor metode nu există reguli fixe care să stabilească prioritatea uneia dintre ele sau ordinea aplicării lor. Evident, de multe ori rezultatul interpretării depinde de metoda aleasă iar disputele privind o anumită decizie politică pot fi foarte uşor camuflate în controverse metodologice cu privire la interpretarea corectă a unui text constituţional.
Raţiunile care fac necesară interpretarea sunt multiple.[2] Un prim factor important este nedeterminarea textului de lege. Numeroase expresii utilizate în text pot avea multiple semnificaţii; nu întotdeauna legiuitorul poate fi precis şi exhaustiv. Uneori, el formulează în mod deliberat o dispoziţie în termeni mai generali – utilizând formule precum „termen rezonabil”, „condiţii normale”, „dreaptă şi prealabilă despăgubire” sau „situaţii extraordinare” (în articolele 21 alin. (3), 42, alin. (2), lit. b), 44, alin. (3) şi respectiv 115, alin. (4) din Constituţie) – , lăsând în seama autorităţilor abilitate cu aplicarea textului să aprecieze înţelesul său concret, în raport de circumstanţele cazului. Excesul de detalii ar fi supraîncărcat textul constituţional, implicând în plus pericolul ignorării anumitor aspecte sau situaţii.[3] Alteori o formulare dorită a fi clară şi precisă va necesita ulterior, în cazul survenirii unui anumit eveniment, o interpretare. Ca exemplu, putem menţiona dispoziţiile art. 85, alin. (2), coroborat cu 101, alin. (3) şi 105 din Constituţie (în redactarea anterioară revizuirii din 2003). Este vorba de posibilitatea revocării primului ministru, aspect asupra căruia vom mai reveni.[4] Amintim că este vorba de posibilitatea revocării primului ministru de către Preşedintele României, posibilitate pe care, în actuala redactare, legea noastră fundamentală o exclude în mod expres (art. 107, alin. (2)). Problema a surveni în decembrie 1999, când în urma disensiunilor dintre premierul de atunci (dl. Radu Vasile) şi partidul de care aparţinea în acel moment (PNŢCD), Preşedintele României a decis să-l revoce din funcţie pe şeful Guvernului.[5] După toate probabilităţile, Adunarea Constituantă nu a avut în vedere survenirea unei asemenea situaţii. Este de altfel imposibil pentru o adunare să prevadă toate constelaţiile de factori care se vor configura în urma aplicării actelor normative pe care le adoptă. Doctrina poate însă, pe baza textului de lege, să anticipeze problemele viitoare[6] şi să schiţeze soluţii, atât pentru instanţele care aplică textul, cât şi pentru legiuitor, în vederea unei detalieri sau modificări a actului normativ.
O altă împrejurare care face necesară interpretarea este aceea în care însăşi semnificaţia textului nu este clară. Pentru un text elaborat de un singur autor, soluţia este destul de simplă: colaţionarea sa cu alte texte, având conţinut apropriat şi în care apar termeni şi expresii similare (pe lângă soluţia directă: îl întrebăm pe autor). Textelor adoptate de adunări legiuitoare nu li se poate aplica această metodă. Ele aprobă, uneori cu modificări, proiecte redactate de comitete sau grupuri relativ restrânse. Nu întotdeauna ceea ce înţeleg iniţiatorii că au propus este acelaşi lucru cu ceea ce înţeleg votanţii că au aprobat. Uneori nici chiar votanţii înşişi nu sunt de acord între ei cu semnificaţia unor termeni, iar alteori ei nici nu s-au preocupat să înţeleagă şi să clarifice sensul anumitor părţi din text, mulţumindu-se să urmeze în privinţa votului recomandarea colegilor lor care au participat la elaborarea proiectului sau la discutarea acestuia în comisii. Alteori problemele pot să apară datorită utilizării unor termeni improprii, nefericit aleşi sau utilizaţi inconsecvent. Astfel, inspirându-se probabil din art. 68 al Constituţiei franceze, constituantul român din 1991 a prevăzut în art. 84, alin. (3) – dispoziţii preluate după revizuire în art. 96, alin. (1) şi (4) – tragerea la răspundere a Preşedintelui României pentru „înaltă trădare”. A fost însă omisă împrejurarea că infracţiunea de „înaltă trădare” era prevăzută în legislaţia penală franceză, dar nu şi în Codul penal român. Prin urmare, semnificaţia juridică a acestei sintagme este neclară de la bun început: este vorba de o însărcinare tacită a legiuitorului de a modifica textul Codului penal şi de a insera o nouă infracţiune de „înaltă trădare”, sau de o calificare generală a unor infracţiuni grave contra statului („trădare”, „trădare prin transmiterea unor secrete”, „trădare prin ajutarea inamicului”, „subminarea puterii de stat” etc.), infracţiuni care atrag răspunderea penală a Preşedintelui.
Mai este posibil ca semnificaţia textului, clară şi precisă în momentul iniţial, să se schimbe pe parcurs, datorită evoluţiei concepţiilor politice şi sociale sau a mentalităţilor.[7] Egalitatea între cetăţeni avută în vedere la data adoptării declaraţiilor de drepturi din Franţa nu implica dreptul de vot pentru femei; nici bărbaţilor acest drept nu le era recunoscut automat, menţinându-se multă vreme limitări în funcţie de domiciliu, vârstă sau avere. Noţiuni precum „stat naţional”, „ordine publică”, „interes public”, „bunele moravuri” sau „familie” au accepţiuni diferite de la o epocă la alta. Dacă o constituţie este adoptată de mai multe decenii, sau mai ales – ca în cazul celei americane – cu peste două secole în urmă, atunci cu certitudine, multe din noţiunile pe care le conţine vor avea alte semnificaţii decât cele avute în vedere de autorii lor originari.
Interpretarea textului legislativ poate fi privită prin prisma a două concepţii: ca act de cunoaştere şi ca act de voinţă.[8] În primul caz se consideră că un text are un singur sens; dacă acesta este clar, interpretarea este superfluă, iar dacă este obscur ea va fi necesară. Cea de-a doua concepţie, numită si realistă, forţa interpretării depinde de autoritatea de la care aceasta emană. Esenţial nu este să se precizeze înţelesul unui text, ci să se decidă între variantele posibile pe care textul le admite. Forţa cea mai mare o va avea fireşte interpretarea autentică, cea care provine de la autoritatea emitentă a actului. Totuşi, în unele cazuri – mai ales în privinţa curţilor constituţionale – interpretarea realizată de alte autorităţi decât cele ce au emis actul interpretat va avea acelaşi efect, nefiind supusă nici unui control. Şi aceste interpretări pot fi considerate autentice. Consecinţa: interpretul dispune de puteri echivalente cu cele ale autorului actului: „Interpretul legii dispune de o putere legislativă, iar interpretul constituţiei de o putere constituantă”.[9]
Mai recent, în privinţa legii fundamentale a României, au fost decelate două metode de interpretare: metoda juridică şi metoda politică.[10] Metoda juridică priveşte interpretarea ca pe un silogism, a cărui premisă majoră este legea, situaţia care urmează a fi calificată reprezintă premisa minoră iar concluzia constituie rezultatul interpretării. Metoda politică are în vedere scopul urmărit, cu luarea în discuţie a diverselor finalităţi de ordin politic, social, economic, cultural etc., esenţa raţionamentului fiind dată de considerente de oportunitate.
Interpretarea constituţiei are de multe ori o miză politică foarte ridicată. Discursul participanţilor la o dispută politică se poate centra pe argumente de ordin constituţional; fiecare parte va respinge susţinerile adversarilor nu pe baza inconsistenţei sau a gradului de risc al soluţiilor promovate de aceştia, ci pe pretinsa lor neconstituţionalitate. Această retorică are ce-i drept avantajul de a aduce legea fundamentală în centrul atenţiei publicului şi de a induce acestuia respectul faţă de constituţie, dar pe de altă parte escaladează inutil şi periculos o confruntare politică, în care adversarul în loc de a fi „un onorabil coleg, a cărui opinie din păcate nu o împărtăşim” devine un periculos adversar al ordinii constituţionale.
Chiar şi în cazul interpretării judiciare, metodele sau concepţiile de interpretare sunt uneori privite ca fiind legate de o anumită orientare politică. Astfel, în SUA, adepţii „intenţiei originale” sau „originaliştii” – consideraţi a fi de orientare conservatoare – se confruntă cu adepţii „constituţiei vii”. În prima categorie intră personalităţi precum Robert Bork (nominalizat de Preşedintele Reagan pentru Curtea Supremă, dar respins de Senat) sau Antonin Scalia şi Clarence Thomas (judecători ai Curţii Supreme). În opinia lor, textul Constituţiei trebuie aplicat conform conţinutului literal al termenilor săi, în accepţiunea pe care aceştia o aveau pentru autorii Constituţiei la data adoptării acesteia. Evoluţia semnificaţiilor şi a mentalităţilor nu trebuie să fie ignorată de dreptul constituţional, însă modificarea trebuie să se producă pe cale legislativă, inclusiv prin revizuirea legii fundamentale. Judecătorii nu sunt abilitaţi să utilizeze textul legii fundamentale pentru a-şi valida propriile opţiuni politice sau ideologice, care pot foarte bine să coincidă cu direcţia generală a progresului, să fie susţinute de o bună parte a societăţii sau chiar de majoritatea acesteia, dar care, pentru a deveni lege, şi mai ales lege constituţională, trebuie să fie confirmate prin procedurile democratice ale procesului legislativ.
Pentru adepţii „Constituţiei vii”, semnificaţia textului trebuie să evolueze concomitent cu dezvoltarea societăţii, ţinând cont de standardele de decenţă care jalonează progresul unei societăţi în continuă creştere.[11] Adepţii acestui curent promovează o interpretare mai flexibilă sau chiar elastică a textului constituţional, în special în privinţa competenţelor autorităţilor federale în raport cu statele[12], a drepturilor civile şi ale garanţiilor acestora (cu tendinţa de a transforma garanţiile procesuale în drepturi materiale). Această concepţie este mai deschisă şi mai receptivă faţă de dreptul internaţional şi de dreptul comparat. Soluţiile şcolii „Constituţiei vii” sunt în general mai populare în lumea academică şi în mass media decât în lumea politică. Printre reprezentanţii acestei doctrine se numără fostul Preşedinte al Curţii Supreme Earl Warren, precum şi actualii judecători ai instanţei supreme americane David Souter, Stephen Breyer, şi Ruth Bader Ginsburg (ultimii doi numiţi de Preşedintele Clinton).
[1] Friedrich Karl von Savigny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin, Veit, Vol. I, 1840, pp. 212 şi urm.
[2] Vezi în acest sens Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache şi Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp. 72 şi urm. (citată în continuare: I. Muraru et alii, Interpretarea …)
[3] În lucrarea citată mai sus, este dat spre ilustrare art. 16 din Constituţia franceză din 1958, privind prerogativele Preşedintelui Republicii în situaţii excepţionale. Textul are în vedere ameninţarea „de o manieră gravă şi imediată” a instituţiilor Republicii. Constituantul putea încerca, ce-i drept, să enunţe cazurile de ameninţare „gravă şi imediată” avute în vedere, dar aceasta implica stânjenirea acţiunilor şefului statului în cazul survenirii unor evenimente similare, neprevăzute în text.
[4] Vezi infra, § 43. V.
[5] Trebuie să amintim însă că, ulterior revocării, a survenit demisia primului ministru, pe care Preşedintele a negociat-o cu acesta, probabil pentru a elimina orice discuţie privitoare la valabilitatea încetării mandatului şefului Guvernului.
[6] Vezi în acest sens T. Drăganu, Dr. const. II, pp. 252-254, în care autorul, cu aproape 2 ani înainte de producerea crizei guvernamentale din decembrie 1999, a luat în discuţie problema revocării premierului de către şeful statului, admiţând constituţionalitatea unui asemenea act.
[7] Vezi I. Muraru et alii, Interpretarea …, p. 73.
[8] Georges Burdeau, Francisc Hamon, Michel Troper, Droit constitutionnel, 26ème édition, LGDJ, Paris, 1999, pp. 58-60, apud I. Muraru et alii, Interpretarea …, pp. 73-75; Vezi şi Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, traducere de Ioana Constantin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 409 şi urm.
[9] I. Muraru et alii, Interpretarea …, p. 75.
[10] I. Muraru et alii, Interpretarea …, pp. 90-116.
[11] Pentru o prezentare critică a teoriei “Constituţiei vii”, pe baza unei ample şi minuţioase analize istorice a evoluţiei concepţiilor şi a mentalităţilor referitoare la Constituţia americană, semnificaţia şi rolul ei politic şi interpretarea sa, vezi Herman Belz, Living Constitution or Fundamental Law. American Constitution in Historical Perspective, Rowman & Littlefield Publishers Inc., Lanham, Boulder, New York, Oxford, 1998 (lucrarea, care reuneşte studii publicate de autor între anii 1969-1994, este accesibilă şi în versiune electronică la http://www.constitutions.org/cmt/belz/lcfl.html).
[12] O interpretare extensivă este dată în acest sens dispoziţiilor art. I, Secţiunea a VIII-a (care enumeră limitativ atribuţiile Congresului) referitoare la „comerţul între state” (mergând de exemplu până la impunerea unor anumite reguli de protecţie a muncii sau de salarizare, pe motiv că produsele obţinute sunt destinate vânzării în afara statului) precum şi celor ale paragrafului final al secţiunii, care abilitează Congresul să adopte toate legile „proprii şi necesare” pentru îndeplinirea atribuţiilor menţionate în paragrafele precedente.
